Un glas din vesnicie (Cugetare la mormant)

Un glas din veșnicie (Cugetare la mormânt)

Sfântul Ignatie Briancianinov (Experiente Ascetice)

    În amurgul serii line de seara stăteam, îngândurat și singur, lângă mormântul prietenului meu. În ziua aceea se făcuse pomenire pentru el; în ziua aceea, familia lui rămăsese lângă mormânt vreme îndelungata. Aproape nici o vorba nu răsunase printre cei de fata: nu se auzeau decât tânguiri - tăcere, și după tăcere - tânguiri.

   Stăteam, îngândurat și singur, lângă mormânt; stăteam adumbrit de urmele pe care le lăsaseră în mine întâmplările acelei zile. Fără de veste a pus stăpânire pe mine o neașteptata, minunata insuflare -  parca auzeam glasul celui răposat! Ma grăbesc a însemna, cu mana tremurânda, cuvântul lui, tainica lui împreuna-vorbire, minunata lui propovăduire de dincolo de mormânt, asa cum s-a zugrăvit ea în sufletul meu.

  "Tatăl meu! Mama mea! Soția mea! Surorile mele! În straie negre, învăluiți în adânca mâhnire cu trupul și cu sufletul, v-ați adunat la mormântul meu singuratic -  l-ați înconjurat, cu capetele plecate. Fără de glas, numai prin gânduri și simțiri, stați de vorba cu locuitorul cel fără de glas al mormântului. Inimile voastre sunt vase pline de tristețe nevindecata. Șiroaie de lacrimi curg din ochi voștri; în urma șiroaielor care s-au scurs iau noastre alte șiroaie de lacrimi: tristețea voastră nu cunoaște fund, lacrimile voastre nu au sfârșit.

   Pruncilor, copiii mei! Și voi sunteți aici, lângă piatra mormântului, lângă lespedea de aducere-aminte! Și ochișorii voștri s-au umplut de lacrimi, iar inima voastră nu știe de ce plâng ei, urmând ochilor părintelui meu, ochilor mamei mele. Priviți cu mirare piatra de mormânt, piatra sclipitoare, de granit neted ca oglinda; va minunați de inscripția cu litere de aur; iar ele - acest granit și aceasta inscripție -  sunt purtătorii vestii ca ați rămas orfani din frageda pruncie.

   Tatăl meu! Mama mea! Șotia mea! Rude și prieteni ai mei! Ce adăstați asa de îndelung lângă mormântul meu, lângă piatra cea rece, ce cu răceala sta de straja la groapa?! Trupul neînsuflețit e de mult rece; ascultând de hotărârea Ziditorului, se întoarce în țarâna sa, se destramă în pulbere. Ce cugetări apăsătoare va cuprind, ținându-va lângă mormântul meu?.... Slujitorii altarului au adus lângă el rugăciune pentru odihna mea, mi-au cantat veșnica pomenire în Dumnezeu, Care e mântuirea și odihna mea. Ei au plecat de la mormântul mut:  plecați și voi. Aveți nevoie de odihna după luptele pe care le-ați avut de dat cu sufletele și trupurile voastre chinuite, sfâșiate de durere.

   N-ați plecat?!.... Tot aici sunteți?!..... Ați rămas pironiți de locul înmormântării mele! Într-o tăcere mai grăitoare decât cele mai împodobite meșteșugiri ale vorbirii, cu suflet neînseninat, cu inima în care bogăția simțămintelor e înecata de puterea lor, nu va depărtați de mormântul pecetluit pentru veacuri multe, de piatra - semn nesimțitor pus spre aducere-aminte. Ce va face trebuința?... Oare așteptați sa auziți de sub piatra, din sânurile mormântului întunecos, glasul meu?

   N-aveți ce glas sa auziți! Eu nu vorbesc decât prin tăcere, Tăcerea, liniștea netulburata - aceasta este moștenirea cimitirului pana la trâmbiță învierii. Pulberea morților vorbește fără sunetele de care are nevoie cuvântul pamântesc: prin putrezirea sa ea trâmbițează o propovăduire răsunătoare, care e cel mai puternic indemn către cei ce cauta cele putrezitoare.

   Și mai am un glas! Și vorbesc cu el și răspund la gândurile voastre nedeslușite, la întrebările voastre nerostite. Ascultați-ma! Deosebiți glasul meu din mijlocul glasului de obște cu care vorbește veșnicia vremii! Glasul veșniciei e unul singur: neschimbat, care nu suferă mutare. În el nu este nestatornicie: în el este o singura zi, o singura inima, un singur cuget. Cel Ce unește toate într-una este Hristos. Drept aceea, glasul e unul singur.

    În acest glas cu care vorbește veșnicia, în acest glas tăcut și totodată tunător, deosebiți glasul meu! Oare voi, dragii mei, nu-mi recunoașteți glasul? În glasul cel de obște al veșniciei, glasul meu are sunetul sau aparte, ca glasul unei strune în acordul cel de obște al pianului cu multe strune.

   Glasul veșniciei ne vorbea tuturor; ne vorbea încă de când eram în aceasta viata. Ne vorbea pe când încă nu eram în stare sa luam aminte la el; ne vorbea și în anii vieții noastre, când deja puteam și eram datori sa luam aminte la el, sa-l înțelegem. Glas al veșniciei!....Vai!....Putini sunt cei ce îți dau ascultare în gălăgiosul han al vieții pământești! Ba ne împiedică sa luam aminte la tine  pruncia, ba ne împiedică sa luam atenție la tine grijile, împrăștierea lumeasca. Dar tu nu amuțești. Vorbești, vorbești și, pana la urma, prin solul cel cumplit - moartea - aduci și pe cel ce ia aminte la tine, și pe cel care nu o face, sa dea seama de măsură în care a ascultat și a luat aminte la graiurile veșniciei.

Pentru ca glasul veșniciei sa aibă pentru noi un eco aparte, în stare a pătrunde în inimile voastre, sa atragă către cuvântul mântuirii mințile voastre, Dumnezeu m-a adăugat la numărul celor care vorbesc din veșnicie. Glasul meu s-a topit, într-o armonioasa conglăsuiesc, în cuprinzătorul glas de obște al lumii nevăzute. Pentru toți cei ce călătoresc pe pământ, eu sunt mort, fără glas, ca toți morții, dar pentru voi sunt viu, și mort fiind, rostesc cuvântul mântuirii mai de-a dreptul, cu mai multa putere decât l-as fi rostit ramând intre voi și alergând împreună cu voi după nălucirile de bunătăți prin care stricăciunea amăgește și pierde pe cei ce au fost izgoniți din rai și așezați pentru o scurta vreme în hanul pamântesc, spera a dobândi împăcarea cu Dumnezeu pe Care l-au maniat.

    Dumnezeu este milostiv, nesfârșit de milostiv. De ar fi trebuit și ar fi fost folositor lucrul acesta, din întunericul mormântului, de sub piatra grea as fi venit la voi fără de veste!... Cerul a hotărât ca este de prisos sa se audă din veșnicie un glas aparte.... Și care glas din veșnicie nu este de prisos, când Dumnezeu a binevoit ca nu doar oamenii cei deopotriva cu îngerii, ci Însuși Fiul Lui Cel Unul-Născut sa vestească sfintele și asprele pravile ale veșniciei = fericite pentru cei ascultători, nefericite pentru cei nesupuși? "Au pe Moise și pe prooroci, de dânșii sa asculte (Lc. XVI, 29)",  a fost răspunsul Cerului către cel care cerea ca glasul morților sa propovăduiască pe pământ celor care trăiau viata trupeasca, dar erau morți de moartea cea veșnica, sufleteasca. "Dacă nu asculta pe Moise și pe prooroci, măcar de ar și învia cineva din morți, nu vor crede (Lc. XVI, 31).

   Prietene! Sunt mort, dar încă am în gura cuvânt viu! Primește de la mine o însărcinare și împlinește-o!

    Iată tatăl meu! Iată mama mea! Iată soția mea! Iată pe cei iubiți ai mea! Nu le pot vorbi altfel decât cu glasul cel de obște al veșniciei. În acest glas ei aud și sunetul glasului meu... Da, îl aud!... Însă n-am eu un cuvânt al meu aparte... Prietene! Fii cuvântul meu; din vistieria noastră cea de obște, din sfințita veșnicie, grăiește-le în numele meu acest cuvânt scurt, cat se poate de trebuincios lor: Viata pamânteasca e o vedenie amăgitoare de o clipita. Veșnicia este de neînlăturat. E și o veșnicie nefericita!.... Agonisiți deci veșnicia cea fericita prin luare-aminte și supunere fata de atotsfânta lege a atotsfântului Dumnezeu și veniți la mine în desfătarea cea nemincinoasa și nesfârșita, fiecare la vremea sa, rânduita numai de Însuși Dumnezeu".

Ideea ta poate deveni un articol citit de mii de persoane, iți poți împărtăși ideeile pentru a ajuta pe cei ce citesc!(click aici pentru mai multe informatii)!

Urmariți-ne și pe Youtube!

Citiți și alte articole:

Despre Îmbunătățirea minții!   ✙ Despre Rugăciune!   ✙ Postări Populare!   ✙ Să Devenim mai buni!   ✙ Sfaturi Duhovnicești!   ✙