Despre Cărți - Partea 2

Nu este nevoie să citească Vieţile Sfinţilor, unde i se spune că trebuie să aştepte şi să rabde ani de zile şi să se nevoiască, pentru a-L vedea pe Dumnezeu, când el a învârtit ceaşca de două ori şi ştie ce va fi anul vii­tor, când ea învârte de două ori Tarotul şi ştie cu cine se mărită, învârte de două ori nu ştiu ce carte şi ştie când îi moare bărbatul sau se duce la bioenergetician şi acesta, cu două învârtituri de mână, îi vindecă boa­la şi e perfect sănătos. Dracul şi-a atins sco­pul: „Nu studia, vino după mine şi-ţi îndeplinesc ori­ce dorinţă“.

– Acum sunt foarte multe cărţi. Ce posibilitate au oa­me­nii să-şi dea seama care sunt cărţile potrivite pentru ei? Oferta este foarte mare şi oamenii nu ştiu ce să aleagă...

– Oferta de carte este extraordinar de mare, dar noi trebuie să distingem cele două mari oferte de carte. În primul rând este oferta morală, oferta spirituală, legată de Vieţile Sfinţilor, Paterice şi Vieţile Sfinţilor Părinţi, şi apoi este oferta dogmatică. Şi aici cred că preoţii de parohie ar trebui să facă un tabel, cum am văzut la Mănăstirea Sihăstria la duhovnicii care spovedesc: au început să prezinte penitentului pe care îl spovedesc o serie de cărţi: „Mântuirea păcătoşilor“, „Războiul nevăzut“...

– Cum făcea părintele Nicodim Măndiţă.

– Exact. „Urmarea lui Hristos“, „Oglinda duhov­ni­cească“ şi aşa mai departe. Duhovnicul să fie cel care să îndemne creştinul să aibă în casa lui cărţi ziditoare de suflet. Tuturor creştinilor pe care-i spove­desc, le-am cerut să aibă „Ceaslov“, „Psaltire“ şi „Acatis­tier“, candelă şi icoană. Fără lucrurile acestea nici nu-i primesc la spovedit. Şi uneori, când am impresia că nu e adevărat sau că au încercat să mintă, le spun: „Data viitoare când vii îmi aduci Ceaslovul, Psaltirea şi Acatistierul, să văd eu că le ai“. Şi le scriu data pe el şi le pun semnătura, scriu ale cui sunt, scriu acolo o mică dedicaţie spirituală, două-trei vor­be, ca să fiu eu sigur că, dacă-l mai chem vreodată, nu-mi aduce altă carte sau o împrumută de undeva. Pentru că în felul acesta îl constrângi pe om să se trezească şi să înţeleagă ce înseamnă cartea de rugăciune, nu într-un mod abuziv, ci într-un mod spiritual.

– Dar pot s-o ţină şi să n-o deschidă...

– Nu, nu, o deschid, vă spun eu că o deschid. Oamenii care vin la mănăstire au deja o treaptă mai înaltă de rugăciune. Am întâlnit eu, personal, tânăr la 26 de ani care nu ştia rugăciunea Tatăl Nostru. Şi l-am întrebat: „De ce nu ştii rugăciunea Tatăl Nostru?“ Şi mi-a zis: „Nu m-a învăţat nimeni, nu l-am au­zit niciodată“. Şi-am întrebat: „Tu cum te rogi?“ „Păi, îmi fac cruce de trei ori seara când mă culc şi cruce de trei ori dimineaţa când mă scol.“ Ăsta era fondul lui religios la 26 de ani. Nu trebuie să ne mai mirăm, ci să ni se pară normal.

Trebuie ca preoţii să fie trâmbiţe ale Duhului Sfânt, care să vestească creştinilor ce cărţi trebuie să cumpere, pentru că va veni o vreme, cât de curând, când şi acest fond de carte religioasă va fi oprit. Nor­mele şi standardele moderne vor avea grijă să pună o stavilă împotriva acestei avalanşe de cultură intelectuală creştină exprimată prin cărţi şi nu numai. Din punct de vedere ecumenist, din punct de vedere ca­to­lic, trebuie să avem grijă ca nu cumva să cădem în şovinism, să nu cădem cumva în judecarea şi în osân­direa celor de lângă noi, care, chiar dacă se roagă altor dumnezei, doar tot lui Dumnezeu se roagă, la urma urmei, toţi ne rugăm la Dumnezeu.

Adică se merge spre New-Age cu paşi repezi: se caută unificarea credinţei într-un singur Dumnezeu, dar nu după principiul dogmatic creştin, lăsat prin Sfânta Evanghelie, adică după învăţătura lui Hristos, ci printr-o învăţătură dogmatică generală: şi Budha e un dumnezeu, şi Mahomed e un dumnezeu, şi Krishna e un dumnezeu şi aşa mai departe. Se merge spre o unificare a religiilor şi atunci cine va avea cărţi va fi un om bogat. Pentru că aşa spunea şi părintele Ioani­chie Moroi, stareţul părintelui Cleopa. Mergând la peştera Sfântului Xenofont în Sfântul Munte, s-a întâlnit cu pustnicul Ioan şi i-a pus următoarea întreba­re: „Părinte, este bine să-mi iau modele vii?“ „Nu, fra­te, mo­delul tău adevărat să fie Scriptura şi Vieţile Sfin­ţi­lor sau Sfinţii Părinţi care nu te vor sminti niciodată: au trăit, sunt autentici şi nu mai pot greşi.“ Pentru că cel care trăieşte astăzi, mâine te foloseşte sau te smin­teş­te. Şi atunci ai motiv să te depărtezi de Dum­ne­­zeu, pe motiv că ai fost smintit.

Mi se pare anormal ca un creştin să aibă calculator, televizor, haine de blană, mobilă de lux, vilă la ţară sau apartament în centrul oraşelor universitare şi să nu aibă în casă Ceaslovul, Psaltirea sau măcar un singur volum de Vieţile Sfinţilor, pentru că o singură carte în casa creştinului este un izvor de înţelepciune şi nici nu ştii când, vreodată, ştergându-l de praf şi deschizându-l, două rânduri citeşti şi-ţi intră în ini­mă şi te-ai întors la Adevăr. Este o formă de cunoaş­tere a lui Dumnezeu în mod intelectual, înainte de a-L cunoaşte în împrejurările vieţii.

– Dar oamenii preferă să se uite la televizor, pentru că este mult mai relaxant, decât să-şi obosească ochii şi mintea citind.

– Este adevărat că este mai relaxant. Dar la televizor n-ai să urmăreşti toată ziua emisiuni religioase; au şi ei acolo două-trei emisiuni pe săptămână sau cât au spaţiu de emisie. Dacă aţi observat, acum au apărut în spaţiul dedicat emisiunilor religioase cultul evanghelic, cultul penticostal, cultul baptist, cultul ie­hovist. Deja se creează uşor-uşor o ambiguitate a obiş­nuinţei cu „luminile“ din lumină. Trebuie să avem mare grijă, pentru că televizorul are mai mult un spirit distructiv, pe lângă cel informativ. Dacă aţi fost atenţi, televizorul n-a făcut altceva decât să facă propagandă violenţei, sexului şi vicleniei.

Reclama este mama comerţului. Pentru orice lucru care nu se vinde trebuie făcută o reclamă obositoare, până ce omul este obligat să cumpere produsul res­pectiv, ca să nu mai vadă reclama la televizor, că altfel îşi plăteşte abonamentul ca să vadă reclame de dimineaţa până seara. Nu mai există un bun-simţ al au­dio-vizualului. Eşti obli­gat să asculţi ceea ce vrei sau ceea ce nu vrei, aşa cum sună un frumos cuvânt: „România este ţara tuturor posibilităţilor, nu a impo­si­bilităţilor“. Ce vrei, aia poţi găsi; şi unde nu te aş­tepţi, tocmai acolo găseşti. Aşa şi în problema religi­oasă: poţi găsi sfinţi, poţi găsi creştini buni, poţi găsi creştini normali şi poţi găsi şi satanişti şi anormali.

***

Mulţi oameni se plâng că emisiunile de la televizor sunt de o calitate din ce în ce mai proastă, că violenţa şi desfrâul cuceresc încetul cu încetul teritorii tot mai largi din micul ecran.

Cartea oferă o alternativă celor care sunt sătui de valorile pe care le promovează televiziunea. Cartea are o va­loa­re care nu va putea fi îngenuncheată. Chiar dacă Televizo­rul va avea din ce mai mulţi discipoli, şi Cartea din ce în ce mai puţini prieteni, în cele din urmă biruinţa va fi a Căr­ţii. Atunci se va lămuri care au fost prietenii ei, şi care au fost duşmanii ei. Gândindu-mă la confruntarea dintre cele două puteri am compus o scurtă poveste despre Apo­­ca­­lipsă, numită „Ultimul turnir“. Iat-o:

„Pe uliţe, soldaţii îmbrăcaţi în haine strălucitoare stri­gă cât îi ţine gura. Invită lumea la Marele Spectacol. Intrarea este liberă: arenele sunt un furnicar care creşte ne­în­cetat. Este primul turnir la care oamenii au voie să coboare din tribune ca să fie cât mai aproape de luptători. Emoţia creşte. Timpul trece cu o viteză foarte mare.

Parcă au trecut numai câteva clipe de când Cartea a lăsat la curte provocarea. Prima reacţie a regelui a fost dură: s-a simţit jignit, s-a simţit călcat în picioare. De zeci de ani nimeni nu mai îndrăznise să ceară îngăduinţa de a se lupta cu primul dregător, cu Idolul imaginilor. Cu cel pe care nu îl doborâse nimeni, niciodată. Şi, când nimeni nu se aştepta să îl mai vadă în arenă, pentru că oamenii se temeau de moarte, Cartea a făcut gestul necugetat.

Pentru asta Regele a condamnat Cartea la moarte pe rug. Nu ar fi îngăduit ca lumea să afle cât de obraznică a fost Cartea. Dar Idolul a ajuns în ultima clipă şi a stins focul. Cartea era întreagă. Nu aşa trebuia să moară pentru greşeala ei. Idolul îi pregătise o pedeapsă mult mai umilitoare. A acceptat provocarea.

Şi peste câteva clipe începe lupta. Spectatorii ard de ne­răb­dare. Arenele sunt pline şi nou-veniţii încearcă cu greu să îşi facă loc. Regele a promis o mare petrecere după tur­nir, în cinstea învingătorului. Nu e nici un secret cine va câştiga confruntarea. Dar toţi aşteaptă să vadă cum o va câştiga.

Pentru câteva clipe, arena e ocupată de o mulţime de cir­cari care jonglează cu pâini. Fac numere de senzaţie. Şi to­tul se termină pe placul mulţimii: pâinile sunt aruncate în tribune. Pentru câteva minute, mulţimea mănâncă pri­vind spre Marea Poartă. Şi Poarta se deschide.

Pe un cal puternic, frumos, negru, apare Idolul. Mulţi­mea îl aclamă. E îmbrăcat în haine de un alb strălucitor. Mulţimea îl aclamă. Idolul îi salută ridicând lancea.

Apare şi Cartea pe calul ei bătrân şi slab, cu care nu a câştigat nici o luptă. E îmbrăcată în armură, dar nu ţine în mână decât un mic scut. Cei mai mulţi o privesc cu dispreţ. Dar, între aceştia, se află şi câţiva prieteni ai Cărţii. Cu bărbile fluturând în vânt, stau încordaţi, de parcă lupta ar fi a lor: de parcă toată viaţa lor ar depinde de acest turnir.

Regele face un semn şi lupta începe. Spre deliciul admiratorilor, Idolul îşi va arăta măiestria: pentru a umili Cartea, care nu ţine în mână decât scutul, el o va doborî ţinând lancea de vârf. În câteva clipe, între cei doi adversari nu mai sunt decât câţiva metri. Şi lancea loveşte scutul: Cartea cade, dar se ridică repede. Câţiva spectatori, pentru a stârni mânia Idolului, o aclamă pe Carte. Paz­ni­cii nu le fac nimic, înţelegând gestul lor.

A doua rundă: Idolul va încerca să evite scutul duşman.

Cartea nu reuşeşte să se ferească şi cade de pe cal.

A treia oară Idolul ţine lancea ca un adevărat cavaler care vrea să învingă. Şi doboară Cartea. Greu rănită, ea poa­te cere oprirea confruntării. Dar nu o face. Şi se suie din nou pe cal.

Idolul e din ce în ce mai mânios. Faptul că adversarul său nu vrea să îşi ia lancea, îl scoate din minţi. Pentru a-l provoca, a patra oară îndreaptă vârful lancei spre picioa­rele calului bălan, încercând să-l împiedice. Şi calul cade la pământ, cu tot cu călăreţ. Şi totuşi, după câteva momente, Cartea se ridică în picioare.

Tribunele sunt din cei în ce mai înfierbântate. Se fac pa­riuri. Nici la luptele cu lei nu a fost atâta agitaţie.

Cartea cade pentru a cincea şi a şasea oară. Crainicul, care în tinereţe fusese un prieten apropiat al Cărţii, face sem­ne disperate pentru a întrerupe turnirul. Dar Regele îşi ridică mâna pentru a şaptea oară.

În tribune, Prietenii Cărţii îşi ridică braţele spre Cer. Nu se mai tem de nimic. E ultima lor şansă. Şi totuşi Regele nu înţelege curajul lor. Se gândeşte că îi va ucide după turnir.

Şi Cartea cade. Se pare că a murit.

Crainicul vine spre ea şi o cercetează cu atenţie. Ochii i se umplu de lacrimi: Cartea se ridică iarăşi. Şi crainicul, triumfător, arătând un sul Regelui, anunţă: „Aşa cum spune legea turnirului, dacă un luptător este doborât de şapte ori şi totuşi se ridică în picioare, victoria este a sa: a biruit prin răbdare...“

Această lege nu mai fusese aplicată până atunci şi numai cei bătrâni îşi mai aduceau aminte de ea. Asta pentru că nici un turnir nu ţinuse până atunci mai mult de cinci runde.

Idolul urlă ca o fiară rănită: „Nuuu...“

Coboară de pe cal şi se dă cu capul de pământ. Faţa i se sparge în mii de cioburi.

Smerită, Cartea îşi priveşte prietenii cu ochii în lacrimi. Biruiseră. Începea Sfârşitul...“*

Ideea ta poate deveni un articol citit de mii de persoane, iți poți împărtăși ideeile pentru a ajuta pe cei ce citesc!(click aici pentru mai multe informatii)!

Urmariți-ne și pe Youtube!

Citiți și alte articole:

Despre Îmbunătățirea minții!   ✙ Despre Rugăciune!   ✙ Postări Populare!   ✙ Să Devenim mai buni!   ✙ Sfaturi Duhovnicești!   ✙