ÎNTRE ÎMPLINIRE ŞI RATARE

ÎNTRE ÎMPLINIRE ŞI RATARE

(Oradea, 14 decembrie 2005)

Fiecare dintre noi ne-am dori să fim binecuvântaţi de Dumnezeu. Fiecare dintre noi ne-am dori să ştim să folosim talanţii pe care ni i-a dat Dumnezeu. Numai că atunci când ne punem problema cine îşi îngroapă talanţii şi cine îşi foloseşte talanţii, întotdeauna sau de cele mai multe ori noi suntem cei iscusiţi, care ştim să ne folosim talanţii, iar de îngropat şi-i îngroapă numai ceilalţi.

Cred că unul din motivele pentru care societatea contemporană se află în criză, este acela că oamenii îşi ratează chemarea, oamenii îşi ratează vocaţia. Şi după ani de zile sau după zeci de ani de zile după ce merg pe un anumit drum, îşi dau seama că nu au ajuns la împlinire şi vor să renunţe la meseriile lor, unii vor să renunţe la familiile lor, alţii vor să renunţe chiar la mănăstirile lor.

Aş explica puţin în ce constă ratarea vocaţiei în care cineva ajunge în viaţa de familie sau în momentul în care altcineva ajunge în viaţa de mănăstire. Sunt tineri care după unul, doi, trei ani de facultate sau când au terminat studiile şi-au dorit să se căsătorească, dar văzând că Dumnezeu nu a răspuns rugăciunii lor, consideră că au chemare spre mănăstire, intră în monahism, depun voturile monahale şi după câteva luni sau după câţiva ani de călugărie regretă pasul pe care l-au făcut.

Există persoane care intră în mănăstire pentru că s au temut de viaţa de familie, pentru că s-au temut de greutăţi, s-au temut să crească copii, s-au temut să aibă un servici, s-au temut să se lupte pentru pâinea celor apropiaţi lor şi au crezut că în mănăstire totul este simplu, totul pică de-a gata, totul pică din cer cu ajutorul părintelui stareţ, uitând că mănăstirea este cea mai înaltă arenă a luptei duhovniceşti. Este elita K-1 -ului duhovnicesc, dacă vreţi. Şi nu ne putem duce în mănăstire pentru o viaţă comodă.

Oricine intră în mănăstire din alte motive decât pentru a I se dărui în întregime lui Hristos, pentru a I se dărui muceniceşte lui Hristos, greşeşte şi, mai devreme sau mai târziu, va regreta pasul făcut. Asta nu înseamnă că sunt predestinaţi la neîmplinire cei care au ajuns în monahism din pricini nebinecuvântate. Poate că Hristos îşi va face loc în sufletul lor şi-i va ajuta să se pocăiască pentru greşeala pe care au făcut-o şi-i va ajuta să pornească pe drumul monahismului aşa cum trebuie.

În acelaşi timp există însă tineri iubitori de mănăstiri, iubitori de viaţă duhovnicească, iubitori de post, de nevoinţă, care îşi doresc să aleagă calea monahală şi văzând că după unu, doi, trei, patru ani de facultate Hristos nu le-a pus înainte nici mănăstirea şi nici povăţuitorul duhovnicesc de care au nevoie, se căsătoresc instantaneu, se căsătoresc plictisiţi, se căsătoresc considerând că dacă n-au fost vrednici de mănăstire, măcar de familie vor fi vrednici. Şi neînţelegând că astfel calcă în picioare taina familiei, care este o mare taină, în Hristos şi în Biserică, şi la primele ţipete ale bebeluşului, la primele scâncete, sau la primul scandal din familie sunt cuprinşi de deznădejde şi regretă faptul că s-au căsătorit.

Un părinte spunea că una din ispitele celor care au pornit pe calea monahismului este să se gândească ce viaţă de familie binecuvântată ar fi avut. Cu câtă râvnă ar fi crescut ei ceata de copii pe care ar fi închinat-o Domnului. Cât de silitori ar fi fost ei în a-şi creşte odraslele pe calea lui Hristos. Dar, din păcate, voturile monahale stau ca nişte stavile între ei şi slujirea jertfelnică a lui Hristos.

În acelaşi timp, însă, tinerii care s-au căsătorit, se gândesc: „oh, ce plictiseală! Trebuie să mă ocup de creşterea copiilor mei, aceste piedici vii, aceste piedici umblătoare, care nu mă lasă să mă dăruiesc în întregime lui Hristos. Care ţin mintea mea ocupată, inima mea ocupată şi Hristos nu mai are loc în viaţa mea.”

Aş trece puţin de la o astfel de ratare a vocaţiei la cei care-şi ratează vocaţia trăind în mijlocul lumii, dar renunţând să-şi înmulţească talanţii pe care i-au primit de la Dumnezeu.

M-a întrebat o fată acum câteva zile, după o conferinţă: „Ştiţi, eu înainte pictam icoane. Acum nu mai vreau să pictez icoane. Nu mai sunt destul de sporită în viaţa duhovnicească. Dar oare fac bine că nu mai pictez?” Ea nu făcea păcate mari, care s-o oprească de la pictarea icoanelor, dar dintr-o falsă smerenie, dintr-o părută smerenie – adică dintr-o mândrie autentică! – îngropa talanţii pe care i-a primit de la Hristos.

Şi am întrebat-o: „Acum ce vrei? După ce am vorbit atât despre înmulţirea talanţilor, pe tine să te-nvăţ să-ţi îngropi talanţii?” „Nu, nu asta vreau, dar, ştiţi...”

Ei, trebuie să ne dăm seama de marea responsabilitate pe care o avem, pentru că dacă Hristos a dat fiecăruia dintre noi anumiţi talanţi, aceşti talanţi nu trebuie îngropaţi.

Există tineri care vor să se facă medici. Există tineri care vor să se facă ingineri sau economişti sau tâmplari. Dar părinţii lor sau unchii lor sau cine ştie ce strămoşi ai lor protopopi sau cine ştie ce membri ai clerului îi conving că neapărat trebuie să-L slujească pe Hristos, Care nu poate fi slujit decât pe calea cea înaltă a teologiei.

Şi astfel de tineri fac teologia forţaţi, ca să spunem aşa, împinşi de la spate de către rude sau de către alte interese materiale. În momentul în care au terminat facultatea şi astfel de tineri ajung preoţi sau astfel de fete ajung profesoare de religie, fără să aibă chemare, se află într-un mare impas, într-o mare criză sufletească. Pot ajunge chiar la probleme psihice serioase.

Ţara are nevoie de medici buni. Ţara are nevoie de avocaţi buni. Ţara are nevoie de economişti buni. Ţara are nevoie de gunoieri buni. Gunoieri care să ne facă străzile mai curate. Să ne facă să ne simţim mai bine în oraşul în care locuim, pe strada pe care locuim.

Toate meseriile sunt bineplăcute înaintea lui Dumnezeu. În afară de prostituţie care a devenit, mai nou, meserie, în mod ilicit. Unii zic că e meseria cea mai veche, alţii zic că e cea mai nouă.

Cunosc un tânăr care a făcut seminarul împins de rudele sale, convinse că acest vlăstar al familiei trebuie neapărat să fie preot, continuând tradiţia şi tânărul a reuşit să evadeze şi să facă Facultatea de Medicină şi se bucură foarte mult că se pregăteşte să-i slujească pe oameni ca medic. Şi mă întreba: „Crezi că greşesc?” „Dimpotrivă! – i-am zis, mă bucur că ai avut curajul să te lupţi cu ai tăi pentru chemarea pe care ţi-a dăruit-o Hristos.” Şi mă bucur că o să fie încă un medic creştin, încă un medic cu dragoste de oameni, încă un medic la care n-o să trebuiască să scoţi şpaga precum ai duce pistoalele, încă un medic care o să aibă grijă de tine din dragoste şi înţelegând că o face în numele lui Hristos.

În acelaşi timp, există tineri care ar vrea să facă Facultatea de Teologie, dar rudele, părinţii, nu îi lasă, convingându-i să facă A.S.E.-ul, că ies mai mulţi bani, Dreptul, că ies mai mulţi bani, Medicina, că ies mai mulţi bani, numai bani să iasă! Faptul că se sufocă sufletul unui om – nu contează!

Vrea fata să devină profesoară de religie, mama o împinge de la spate să devină economistă. Vrea fata să fie profesoară de religie, tata o bate la cap să fie avocat. Şi fata, dacă ascultă de părinţii ei în astfel de situaţii, greşeşte. Pentru că ar trebui să înmulţească talanţii pe care i i-a dat Hristos. E nevoie de profesori de religie cu vocaţie. Nu de profesori de religie care la oră ţin predici gratuite contra fumatului şi în pauză fumează în cancelarie cot la cot cu ceilalţi profesori.

Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne lumineze să ne recunoaştem talanţii. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să înţelegem care este drumul pe care trebuie să pornim în viaţă. Care este drumul pe care nu-l vom regreta nici după cinci ani, nici după cincizeci de ani. Care este drumul care cu adevărat ne împlineşte şi pe noi şi prin care noi îi putem folosi pe ceilalţi.

Vă întreb: un tânăr care practică un sport de performanţă – tenis de câmp – se va uita oare la o finală a unei competiţii de nataţie? Da sau nu? Ce credeţi? Un baschetbalist, dacă ar putea să vadă finala unui mare campionat de volei, s-ar uita? S-ar uita, normal. Pentru că el, deşi nu practică voleiul, va lua exemplu de la voleibalişti şi va şti să-şi sporească râvna lui, să zicem aşa, de baschetbalist, urmărindu-i pe campionii voleiului.

Ei bine, vorbindu-vă în această seară, riscând chiar să vă plictisesc cu citate din Sfinţii Părinţi despre calea teologiei, nădăjduiesc că şi studenţii la medicină, şi cei de la drept, şi viitoarele femei de serviciu ale ţării noastre vor şti să se folosească.

Pentru că înţelegând cum ar trebui să se formeze un teolog, de fapt vor înţelege şi cum ar trebui să se zidească ei ca şi creştini.

Şi ca să nu credeţi că am vreo notă ironică atunci când fac referire la femeile de serviciu, vă voi spune că am cunoscut la Facultatea de Teologie din Bucureşti o femeie de serviciu despre care mai mulţi foşti absolvenţi mi-au spus că duce viaţă sfântă. Din câţi profesori am avut, părinţi profesori, despre nici unul nu mi s-a spus că duce viaţă sfântă. Dar despre femeia respectivă mi s-a spus.

Şi să ţinem seama şi de faptul că la un moment dat sfântul Nectarie din Eghina, văzând că cel care trebuia să facă curăţenie la seminarul din Rizareion nu putea să vină, fiind reţinut cu alte probleme, Sfântul Nectarie, marele ierarh al Bisericii lui Hristos, a făcut această treabă: nu s-a sfiit să facă curăţenie peste tot în seminarul respectiv.

Dacă vă voi vorbi – şi vă voi vorbi! – despre cum să devii teolog, v-aţi putea întreba: „ce mă priveşte pe mine o astfel de expunere? Eu nu sunt teolog!”

Iată că Prea Sfinţitul Kallistos Ware spunea următoarele despre cuvântul lui Evagrie: „Teolog este cel care se roagă”: „Această frază a lui Evagrie ar trebui să-i facă pe creştini să renunţe a zice, cum fac adesea, «Eu nu sunt teolog»” (Cred că ştiţi refrenul, l-aţi auzit chiar şi voi, poate l-aţi spus chiar şi voi – Eu nu sunt teolog.), „căci asta e în realitate echivalent cu a zice «Eu nu mă rog! Şi nici nu am în mod deosebit dorinţa de a mă ruga.»”

Într-adevăr, cine nu e teolog nu e nici rugător şi-n egală măsură nu este nici creştin. Şi-n faţa lui Hristos este mai teoloagă ţăranca care a făcut reumatism de la câte mătănii a făcut seara în faţa icoanei, decât cine ştie ce minte strălucită, cu două-trei facultăţi, două masterate şi un doctorat, dar a cărui viaţă este lipsită de rugăciune.

Teolog este cel care se roagă, cel care-L vede pe Dumnezeu şi cel care vorbeşte despre Dumnezeu. Vă dau trei minute să vorbiţi despre soţia mea. Sau despre copiii mei. Ce puteţi spune? Nimic. Pentru că n-aţi văzut-o nici pe soţia mea (decât, poate, într-o anumită poză, de pe coperta de la Cartea Nunţii), nici pe copiii mei.

Ei bine, tot aşa nu poţi vorbi despre Dumnezeu dacă nu L-ai văzut pe Dumnezeu, dacă nu eşti prieten cu Dumnezeu. Cum poţi vorbi despre cineva pe care nu-l cunoşti? Cum poţi vorbi despre o prăjitură pe care n-ai mâncat-o? Vorbe goale. Cum poţi vorbi despre un miros pe care nu l-ai simţit? Cum poţi vorbi despre un Dumnezeu pe Care nu L-ai mâncat, în Sfânta Împărtăşanie? Pe Care nu L-ai primit în inima ta. Cum poţi vorbi despre un Prunc pe Care nu L-ai lăsat să Se nască în ieslea inimii tale? Şi să cânţi colinde fără să crezi că Hristos trebuia să Se nască şi în inima ta? Foarte greu.

Există însă trei moduri de a face teologie. Sfântul Grigorie Palama împărţea teologii în trei categorii: teologi văzători de Dumnezeu, teologi purtători de Duh Sfânt, teologi prin a căror gură vorbeşte Însuşi Dumnezeu; apoi, teologi de mâna a doua care, dându-şi seama că nu sunt la măsura sfinţilor, se nevoiesc să ducă mai departe mărturia sfinţilor, teologi care sunt un fel de urmaşi ai Sfinţilor Părinţi; şi teologi din categoria a treia, teologi mincinoşi, despre care Sfântul Anastasie Sinaitul spunea următoarele: „Nu e fără de primejdie a grăi despre Dumnezeu. Dar unii, nepricepând, nici chibzuind acestea, care nu ştiu cum lucrează nici cele din pântecele lor, şi întru patimile necinstei şi în mocirla plăcerilor se tăvălesc, socot eu, neştiind nici dacă este Duh Sfânt în oameni, ci toate voile trupului şi ale plăcerilor lucrându-le, prin prăvălii şi prin case de curvie – a se citi: bordeluri – şi prin pieţe şi prin băi sfâşie şi batjocoresc tainele lui Hristos. Şi aduc asupra lor hula necredincioşilor, cel mai ades şterpelind de pe la părinţi vreo două vorbuliţe sau trei locşoare şi pe deasupra învăţându-le. Iar în temeiul acestora, dându-se pe sine drept dascăli, nu puşi de Dumnezeu, ci mişcaţi de patimi”.

Vă previn că, nefiind eu însumi teolog – unii cred că dacă ai scris câteva cărţi, gata, eşti automat teolog – eu nu sunt teolog, deşi fac doctoratul în teologie – îmi doresc a fi teolog, vreodată, dacă va rândui bunul Dumnezeu, însă nefiind teolog, cred că vă este mai de folos să vă pun înainte anumite citate frumoase ale Sfinţilor Bisericii, ale părinţilor duhovniceşti ai vremurilor noastre.

Adevărata teologie înseamnă viaţă în Hristos. Adevărata teologie înseamnă nu să dai mărturie după mintea ta despre Dumnezeu, ci să-L laşi pe Dumnezeu să vorbească prin gura ta.

Tot Prea Sfinţitul Kallistos Ware ne spunea că „o teologie, pentru a fi autentică, presupune o angajare personală întru sfinţenie. Singurii adevăraţi teologi sunt sfinţii”. Ia auziţi! Deci, dacă ne-am întreba: „Profesorul X este un bun teolog?” ar trebui să ne întrebăm: „Profesorul X este un bun sfânt?” Şi dacă este un bun sfânt este şi un bun teolog. Dacă este doar un cunoscător al învăţăturii teologice, dar nu duce o viaţă sfântă, atunci nu poate fi teolog adevărat, după cum spune P. S. Kallistos Ware. „Calificarea teologiei drept ştiinţă, – continuă acesta – precum geologia sau zoologia, este o rătăcire periculoasă. Sigur, o angajare personală este necesară chiar şi în geologie sau zoologie. Unii susţin însă că observatorul este indisociabil legat de experienţă. Cu toate acestea, în geologie sau în zoologie este suficient, în general, să aduni fapte obiective cu o maximă precizie, pentru ca mai apoi să le analizezi cu o perspicacitate căreia i se adaugă o rigoare imparţială. Moralitatea personală a geologului sau a zoologului nu intră în discuţie – ceea ce nu este cazul în teologie. Aceasta atinge fiinţa umană în totalitatea ei şi reclamă de la fiecare o transformare personală radicală. Fără o astfel de transformare, modul în care vom învăţa teologia va fi strâmb. Fără o astfel de transformare vom fi protestanţi, neoprotestanţi, sectanţi care abordează credinţa bisericii dreptmăritoare.”

Mitropolitul Hierotheos Vlachos spunea un cuvânt foarte frumos: „Suntem ai Bisericii pe cât suntem ai Sfinţilor Părinţi”. Eu aş completa: suntem ai lui Hristos pe cât suntem ai Bisericii şi suntem ai Bisericii pe cât suntem ai Sfinţilor Părinţi.

Câţi dintre noi suntem creştini? Mulţi, în inimile noastre. Câţi dintre noi suntem ai Sfinţilor Părinţi? La această întrebare nu mai suntem la fel de grabnici a spune în gândul nostru „Da”. Ne place să fim creştini, ne place să fim ai lui Hristos, dar nu şi ai Sfinţilor Părinţi, pentru că sfinţenia este ceva înalt, ceva străin, ceva de neatins, ceva îngeresc, oricum ceva străin nouă.

Urmariți-ne și pe Youtube!
Citiți și alte articole:
Despre Îmbunătățirea minții!   ✙ Despre Rugăciune!   ✙ Postări Populare!   ✙ Să Devenim mai buni!   ✙ Sfaturi Duhovnicești!   ✙