Semnele Sfârșitului

Aș vrea să vorbesc despre un subiect pe care-l consider deosebit de relevant pentru vremurile noastre: sfârşitul lumii; în mod special despre semnele vremurile, care se împlinesc în zilele noastre, semne ce ne duc cu gândul la sfârşitul ne indică venirea sfârşitului lumii.
În trecut a existat un număr de  momente/perioade când subiectul semnelor devenise foarte interesant. De fapt, le puteţi numi chiar vremuri „apocaliptice.” Apostolii înşişi credeau că vremurile lor erau deosebit de apocaliptice. De pildă, nu de puţine ori, în Vest, în jurul anului 100, a existat o aşteptare tensionată a sfârşitului. În Rusia, în preajma trecerii în secolul XV, iarăşi a fost o perioadă în care se aştepta ca sfârşitul să vină în scurt timp. Iar în vremurile noastre, de asemenea, există o mulţime de oameni care au acelaşi simţământ că timpul este pe sfârşite, că ceva „măreţ” se va întâmpla. Adesea, evenimentul este legat de anul 2000; adică însuşi faptul că ajungem la sfârşitul a două milenii de Creştinism, şi că mileniul însuşi este ceva de mare importanţă, ...o mie de ani încheiaţi sau două ne-ar indica faptul că se apropie o criză de proporţii, mulţi oameni înţelegând-o prin prisma sfârşitului lumii.
Bineînţeles că aceasta nu înseamnă nimic, deoarece nu ştim nici ziua, nici ceasul când se va sfârşi lumea. Cu toate acestea, voi încerca să arăt ce atitudine ar trebui să avem în privinţa aşteptării sfârşitului.
Astăzi, când ne gândim la „conştiinţa apocaliptică” ne ducem cu gândul la sectarii protestanţi de tot felul, care pretind că deţin informaţii foarte precise despre ceea ce se va întâmpla la sfârşitul acestei ere. Şi nu numai gânditorii religioşi se ocupă cu acestea, ci şi banalii filosofi profani care vorbesc despre sfârşitul lumii într-un mod foarte îndrăzneţ.
Vă voi da un exemplu, unul care trebuie să fie foarte aproape de noi deoarece este vorba de un scriitor creştin-ortodox: Alexander Soljeniţân. El trăieşte în afara Rusiei din 1974, şi a scris despre viaţa din Uniunea Sovietică, în mod special despre lagărele de muncă sovietice – cumplitul/teribilul Gulag. Nu este cineva pe care l-am putea cataloga drept mistic, gânditor obscur, sau visător; este  cineva cu picioarele pe pământ.
În urmă cu aproape trei ani, într-o conferinţă ţinută la Universitatea Harvard, el le spunea cu îndrăzneală celor din Vest, că civilizaţia lor [a ruşilor] este pe cale de a se prăbuşi şi că sunt în pericol de a fi copleşiţi de comunişti, că umanismul modern nu este atât de profund încât să satisfacă sufletul omului, iar dacă Rusia va reuşi să răstoarne comunismul, ea nu-şi va găsi nici un model de urmat. La sfârşitul discursului său, pentru aşi întări ideile şi pentru a exprima gravitatea crizei din lumea contemporană, el a spus următoarele:
„Dacă lumea n-a ajuns la un sfârşit, ea s-a apropiat în schimb de o întorsătură  istorică majoră, egală în importanţă cu trecerea de la Evul Mediu la Renaştere.”
El vorbeşte aici foarte serios despre posibilitatea sfârşitului lumii, întemeindu-se pe observaţiile sale conform cărora este imposibil ca oamenii să trăiască mult fără a avea rădăcini spirituale adânci, iar în Răsărit, aceste rădăcini spirituale au fost dezrădăcinate de comunism, iar în Vest de umanismul secularizat.
În alte scrieri, Soljeniţân, ca şi alţi scriitori realişti de astăzi, vorbeşte despre diferite motive, deosebite de cele spirituale, prin care el afirmă că umanitatea se confruntă astăzi cu o criză majoră. El pomeneşte de acele chestiuni care se găsesc în tot felul de reviste de informaţie sau periodice, şi anume: chestiuni precum apropierea vremii când resursele pământului se vor sfârşi, dacă ele vor fi folosite la nivelul la care sunt folosite acum; dezastruoasa poluare a aerului şi a apei, care e mult mai gravă în Rusia decât în America; suprapopularea pământului şi apropierea unei perioade de criză a lipsei de hrană; şi, bineînţeles, dezvoltarea industriei de arme din ultimele decenii, care face tot mai posibilă anihilarea vieţii umane - toate acestea făcând parte din grupa semnelor materiale sau fizice ale marii crize ce se apropie; apoi, sfârşitul epocii moderne, poate chiar sfârşitul lumii înseşi etc.
Totuşi, mult mai importante decât acestea sunt semnele spirituale, care în zilele noastre se înmulţesc vertiginos. Iată şi subiectul principal despre care vreau să vorbesc acum. Înainte de toate aş vrea să vă pun o întrebare: care trebuie să fie atitudinea unui creştin-ortodox faţă de ideea sfârşitului lumii, respectiv faţă de semnele care-l anticipează/preced? Oare trebuie să le respingem pe toate, privindu-le ca pe un fel de superstiţii, o isterie sau altceva?
Nu, nu trebuie. În primul rând avem răspunsul dat de Însuşi Hristos în Sfânta Evanghelie. Cu două zile înainte de Patima Sa, ucenicii au venit la El pe Muntele Măslinilor şi L-au întrebat: „Spune-ne, când vor fi toate aceste semne?” adică distrugerea Templului, de care tocmai pomenise. Apoi L-au întrebat: „care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului lumii? Ca răspuns, Domnul le dă o serie de îndrumări. În primul rând le spune să se ferească de amăgiri, să se ferească a-i urma falsului Hristos. Apoi că vor fi diferite semne: războaie, foamete, cutremure, dar toate acestea nu sunt/reprezintă sfârşitul ci doar începutul durerilor.
Apoi vor fi semne de ordin moral: prigonirea creştinilor, intensificarea răului, răcirea tot mai mare/crescândă a dragostei, care este unul din principalele semne ce ne indică că creştinătatea este pe moarte/în decadenţă, deoarece semnul creştinului, după cuvântul Domnului, este ca el să aibă dragoste/dragostea Lui. Apoi avem un alt semn, acela al propovăduirii Evangheliei la toate neamurile, iar după aceasta va veni sfârşitul. Va mai fi un semn mult mai cumplit decât cele deja pomenite – războaiele, foametea, cutremurele; şi anume că „urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt,” semn pe care trebuie să-l înţelegem în acord cu interpretarea pe care ne-au transmis-o Sfinţii Părinţi, despre care vom vorbi acum.
După acestea, El mai vorbeşte de faptul că zilele vor fi scurtate de dragul celor aleşi /pentru cei aleşi. Semnele sfârşitului propriu-zis sunt: soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, după care Hristos va apărea venind pe norii cerului cu Semnul Crucii.
El ne spune că nu e al nostru a şti ziua şi ceasul în care El va veni. Cu toate acestea, trebuie să luăm aminte. El ne dă pilda smochinului; astfel ca atunci când vom vedea că smochinii vor înverzi, să ştim că vara este aproape. Tot aşa, când priveghem pentru semnele vremurilor şi vedem că aceste lucruri încep să se întâmple, vom şti că vremurile sunt coapte/se împlinesc vremurile şi că sfârşitul se apropie.
De aceea, nu trebuie să priveghem pentru a afla de o anumită zi sau de un anume ceas, ci doar pentru semnele sfârşitului, tocmai pentru a fi pregătiţi, pregătiţi mai ales pentru a rezista înşelărilor, înşelări care fac parte din marile evenimente ce se vor petrece atunci: venirea lui Antihrist, despre care vom vorbi acum pe scurt.
Răspunsul dat creştinilor este să privegheze şi să fie gata pentru acel timp. Capitolul 25 din Evanghelia Sfântului Matei prezintă mai multe imagini şi pilde despre modul cum trebuie să priveghem: cele cinci fecioare nebune şi cele cinci înţelepte, adică cele ce au primit harul Sfântului Duh, care se ocupă mai mult cu viaţa creştină, fără a rămâne la simple învăţături şi a nu lucra nimic în acest sens.  Apoi avem pilda talanţilor...
 Epoca apostolică a primelor secole era plină de fervoarea nădejdii că Hristos se va  întoarce curând. Deşi nouă, celor de astăzi, ne este greu să ne imaginăm o astfel de atitudine: Sfinţii Apostoli erau plini de o fervoare/aprindere/dragoste/înfierbântare atât de mare pentru Hristos încât au plecat spre toate colţurile lumii,  şi chiar au ajuns. Apostolul Toma a plecat în India, iar unii spun că a ajuns până în China; Sfântul Andrei s-a dus în nordul Sciţiei, care acum se află pe teritoriu rusesc; Aristobul şi alţii s-au dus în Anglia; Sfântul Matei şi alţii s-au dus la sud de Abisinia. Toată lumea civilizată din acea vreme a fost străbătută de Apostoli, deoarece simţeau că lumea se apropia de sfârşit iar ei trebuiau să meargă în toate ţările pentru a propovădui Evanghelia. Deja până la distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d. Hr., Evanghelia fusese propovăduită aproape în toată lumea locuită. Din acea vreme încolo, ţările cărora li se propovăduise începuseră să aducă roade din seminţele Evangheliei ce se propovăduia acolo.
Iar dacă luăm indiferent ce ţară din cele care au primit Evanghelia, vedem clar roadele pe care aceasta le-a adus. A avut sfinţi, vieţile oamenilor au fost radical schimbate, făcându-se o diferenţă clară între vremea când acea ţară era păgână şi vremea când a primit Creştinismul. Dacă luaţi orice ţară din Vest, fie Britania sau Franţa, fie Bizanţul de Răsărit, Siria sau Rusia – veţi vedea toate aceste împliniri.
Există anumite pasaje în care Apostolii menţionează sfârşitul. De exemplu, în Epistola Sf. Ap. Pavel către Evrei [10: 37] el citează din proorocul Avacum [2: 3]: ...el se va împlini la vreme şi nu va fi vedenie mincinoasă. Dacă întârzie, aşteaptă-l, căci va veni sigur, fără greş. În Filipeni [4: 4-5]: Bucuraţi-vă pururea... Domnul este aproape. Sf. Ioan, în prima sa Epistolă, spune: Copii, este ceasul de pe urmă [apocalipsa]. Iar la sfârşitul Apocalipsei, Însuşi Hristos spune: Iată, vin curând. Amin.
Iată cum, încă din acea vreme, creştinii mai fervenţi/înflăcăraţi/râvnitori aveau  convingerea de nezdruncinat că în curând lumea îşi va atinge sfârşitul. Desigur că de atunci şi până acum au trecut peste 19 secole. Înseamnă oare că Apostolii au greşit?  Sau că trebuie să respingem toate aceste idei conform cărora sfârşitul este aproape/despre sfârşitul care se apropie, că Hristos va veni curând? Nu, nicidecum. Ceea ce trebuie să înţelegem e faptul că aceasta este calea cea dreaptă, şi că ea este calea cea duhovnicească. Dacă noi înşine ducem o viaţă duhovnicească conştientă, purtând un război nevăzut împotriva firii căzute şi a dracilor care se oştesc asupra noastră, ne vom afla neîncetat în aşteptarea venirii lui Hristos în sufletul nostru.
Desigur că odată ce murim/cu moartea, trebuie să-L întâmpinăm/întâlnim pe Hristos. [Desigur că odată cu moartea Îl întâmpinăm pe Hristos]. Şi oricine crede şi simte că are acest simţământ/această credinţă în suflet, pentru unul ca acesta este un lucru foarte firesc să aştepte venirea lui Hristos. Singurul pericol e acela de a trece peste nişte limite/a fi excesiv de etuziaşti, încercând să stabilim date, să calculăm cu exactitate momentul când se va întâmpla, să ne interesăm de evenimentele specifice care se vor întâmpla şi să ne grăbim să le rânduim în categorii sau capitole ale Apocalipsei.
De pildă, cu câţiva ani în urmă a apărut o carte devenită ulterior celebră, intitulată „Ultima mare planetă pământ” [The Late Great Planet Earth]. În decurs de douăzeci de ani ea va deveni demodată, la fel şi ideile pe care le vehiculează. Autorul va trebui să scrie o altă carte pentru a se potrivi noilor evenimente. Nu merită să intrăm în aceste detalii. Abordarea noastră trebuie să fie puţin mai extinsă, puţin mai înaltă/la un nivel mai înalt, dar la fel de fermă/hotărâtă. Bineînţeles că marea greşeală pe care o fac aceşti oameni care intră în detalii se petrece atunci când cad în hiliasm: adică credinţa conform căreia Hristos va veni pe pământ pentru o mie de ani. Este o erezie foarte complicată care s-a răspândit chiar şi în primele secole creştine şi care a fost condamnată la al Doilea Sinod Ecumenic. Mai exact, atunci când în Crez s-a inserat propoziţia: „... a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.” Ideea era că – şi încercaţi să citiţi textul direct, fără a-l interpreta, citind în special ceea ce au scris Sfinţii Părinţi despre el -  din moment ce în Apocalipsă se spune că diavolul a fost legat pentru o mie de ani şi că Hristos a venit şi împărăţeşte o mie de ani cu Sfinţii Săi, trebuie să existe o perioadă de o mie de ani cândva între Prima şi a Doua Venire a lui Hristos. Aceasta înseamnă că trebuie să avem trei feluri de judecăţi . Protestanţii vorbesc de „Marele Tron Alb al Judecăţii” şi de alte feluri de judecăţi. Aceasta nu face decât să semene confuzie în întreaga imagine a eshatologiei creştine.
În interpretarea unanimă a Sfinţilor Părinţi Ortodocşi, nu avem de-a face cu nici un mister: „Împărăţirea lui Hristos împreună cu Sfinţii Săi” se desfăşoară în prezent. Aceasta este Biserica. Viaţa Bisericii este o stare binecuvântată foarte, fiindcă suntem cu Hristos, avem harul Său, avem Trupul şi Sângele Lui în noi ceea ce este un adevărat Rai.
 Iată ce numesc de fapt oamenii mileniu: mia de ani a Apocalipsei reprezintă înmulţirea numerelor 10×10×10, care în limbaj simbolic înseamnă [îm]plinirea perioadei dintre Prima şi a Doua Venire a lui Hristos. Dacă vă aşteptaţi la vreo perioadă anume de o mie de ani, atunci veţi fi foarte nerăbdători să fiţi martorii acestei perioade, încercând să înmulţiţi tot felul de semne pe care le vedeţi în cale şi, cu cel mai mic lucru care se întâmplă, începeţi să strigaţi: „Acesta e un semn al sfârşitului...” Şi, de fapt, se poate să nu fie deloc. Ori poate să fie unul din acele semne care au loc în toată istoria, ca de pildă, semnul conform căruia vor fi mulţi antihrişti. Sf. Ioan Teologul scrie că încă din vremea sa s-au arătat deja mulţi antihrişti. Dar aceasta nu înseamnă că este un semn că lumea se apropie acum de ultimii ei zece de ani; înseamnă mai degrabă că acesta este unul din semnele spirituale care pregătesc/pregătitoare pentru/înainte-mergătoare pentru sfârşitul lumii.
Dar şi Sfântul Apostol Pavel, care era foarte conştient de  venirea sfârşitului lumii şi de venirea lui Hristos, îi avertizează chiar pe creştinii din vremea lui să nu se arate prea entuziaşti în privinţa sfârşitului lumii. Şi zice: Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi - nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării [II Tesal. 2: 1-4]. Acesta este un semn deosebit de important al sfârşitului: căderea de la credinţă sau apostazia şi venirea omului nelegiuirii, care este Antihrist. Asupra acestui subiect vreau să ne concentrăm puţin atenţia. Acest concept al apostaziei este o cheie prin care putem înţelege evenimentele din vremea noastră. Este un subiect foarte delicat/complex, în care cu greu putem intra. Totuşi, pe scurt, cel care cercetează istoria, făcând o trecere în revistă a trecutului, a celor două mii de ani de istorie, în special la istoria Occidentului, poate observa o linie continuă de evoluţie. În primii nouă sute sau o mie de ani, vedem cum răsar diverse linii ce pun bazele istoriei şi civilizaţiei noastre moderne. Civilizaţia de astăzi este formată din evenimentele şi evoluţiile de ieri.

Serafim Rose