Neliniștea este a diavolului

Publicat de Vlad iulie 02, 2019

Neliniștea este a diavolului

-Părinte, unii mireni care trăiesc duhovnicește se îngreuiază seara, când se întorc obosiți de la lucru, să mai facă Pavecernița și se mâhnesc pentru aceasta.

- Când se întorc aseară târziu de la muncă și sunt obosiți, niciodată să nu se silească pe ei înșiși cu neliniște, cu întotdeauna să-și spună cu mărime de suflet: „Dacă nu poți citi toată Pacernița, citește o jumătate sau o treime din ea”, și șă încerce altădată să nu se mai obosească atât de mult în timpul zilei. Să se încredințeze lui Dumnezeu în toate, iar Dumnezeu va lucra. Mintea să se afle întotdeauna la Dumnezeu. Acesta este cea mai bună lucrare.

- O nevoință peste măsură cum este înaintea ochilor lui Dumnezeu, Părinte?

- Dacă se face din mărime de suflet, se bucură și omul, se bucură și Dumnezeu de fiul Lui cel iubitor de osteneală. Dacă este mânat de dragoste, Ei picură miere în inima sa, iar dacă e presat de egoism și era presat de neliniște, a spus: „O, Hristoase al meu, foarte strâmtă ai făcut ușa! Nu scap!”. Dacă s-ar fi nevoit cu smerenie, ar fi încăput. Cei ce se nevoiesc cu mândrie în posturi, privegheri etc. Se chinuiesc fără vreun folos duhovnicesc, pentru că lovesc aerul și nu pe draci. În loc să alunge ispitele, primesc mai multe, și este firesc să întâmpine multă greutate în nevoința lor și să simtă că se sufocă din pricina neliniștii. În timp ce inima celor care se nevoiesc mult, cu multă smerenie și multă nădejde în Dumnezeu, se bucură, iar sufletul li se întraripează.

În viată duhovnicească se cere luare-aminte. Când oamenii duhovnicești sunt mișcați de slava deșarta, rămân cu un gol în sufletul lor. Nu există plinătatea, întrariparea inimii; și cu cât li se mărește slava lor deșartă, cu atât crește și golul din ei suferind astfel tot mai mult. Unde este neliniște și deznădejde, acolo este o viață duhovnicească povățuită de aghiuță. Diavolul nu merge contra. Dacă există o pornire, împinge și el ca să-l chinuiască și să-l înșele pe om. Pe cel sensibil, de pildă, îl face suprasensibil. Când ai dispoziție să faci metănii, te împinge și diavolul să faci peste puterea ta, iar dacă puterile tale sunt limitate, îți creează o stare nervoasă, pentru că nu-ți poți face ale tale. Și în continuare îți creează neliniște cu o dezamăgire ușoară la început, după ce urmează...Îmi aduc aminte că atunci când eram monah începător, pentru o vreme, de îndată ce mă întindeam să dorm, ispititorul îmi spunea: „Dormi? Scoală-te! Atâția oameni suferă, atâția au nevoie...”. Mă sculam și făceam metănii cât puteam. Cum mă întindeam iarăși să mă culc, începeau din nou: „Ceilalți suferă și tu dormi? Scoală-te! Și mă sculam iarăși, până când am ajuns să spun: „Ah, ce bine ar fi dacă mi s-ar tăia picioarele! Atunci aș fi îndreptățit să stau, fiindcă n-aș ai putea să fac metanii”. Un Post Mare l-am terminat cu mare mare nevoie, fiindcă am vrut să mă silesc pe mine

Însumi peste puterea mea.

Când simțim neliniște nevoindu-ne, să știm că nu ne mișcăm în spațiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este tiran ca să ne sufoce. Fiecare să se nevoiască potrivit cu puterile lui, cu mărime de suflet, și să o cultive ca să i se mărească dragostea de Dumnezeu. Atunci va fi mânat de mărime de suflet, iar nevoința lui (adică multele metănii, multele postiri etc.) nu vor fi nimic altceva, fără numai exploziile dragostei sale, înaintând astfel cu noblețe duhovnicească.

Adică nu trebuie să ne nevoiască cineva cu acrivie bolnăvicioasă și să se sufoce de neliniște luptându-se cu gândurile, ci să-și simplifice nevoința sa și să nădăjduiască în Hristos, iar nu în el însuși. Hristos este dragoste, bunătate și mângâiere, și niciodată nu sufocă, ci are din belșug oxigen duhovnicesc, mângâiere dumnezeiască. Una este lucrarea duhovnicească subțiere și altceva este acrivia bolnăvicioasă, care înăbușă cu neliniștea lăuntrică din pricina siliri exterioare fără discernământ, care sparge și capul cu durerile de cap.

-Părinte, unul care din fire gândește mult și își forțează capul, cum trebuie să facă față lucrurilor ca să nu se obosească?

-Dacă se mișcă cineva simplu, nu obosește. Dar când intră iubirea de sine, chiar și puțină, se strânge ca să nu facă vreo greșeală, și altfel se obosește. Nu-i nimic dacă mai și greșește și mai capătă și puțină mustrare. Ceea ce spui tu se poate justifica, de pildă, la un judecător care mereu are de înfruntat cazuri grele și se teme cumva ca să nu judece strâmb și să se facă pricină de a fi pedepsite suflete nevinovate. În viața duhovnicească apare durerea de cap atunci când cineva are răspundere și se află într-o situație fără ieșire, care va defavoriza pe uni dacă va lua o hotărâre sau îi va nedreptăți pe alții dacă nu o va lua. Adică atunci când conștiința este mereu presată. Tu, soro, să iei aminte să nu faci lucru duhovnicesc cu mintea, ci cu inima. Și să nu faci vreun lucru fără să te încredințezi cu smerenie lui Dumnezeu, fiindcă altfel te vei osteni, îți vei obosi și mintea ta și te vei simți rău duhovnicește. De obicei, înlăuntrul neliniștii este ascunsă necredința. Dar se poate ca cineva să se neliniștească și din mândrie.