Totul este important în jurul nostru și trebuie tratat ca atare, trebuie să fim oameni predominant serioși, nu asa de delăsători și nepăsători cum trăim în zilele noastre. Trebuie să lăsăm deoparte inutilul, ne-am îmbibat prea tare cu ce nu ne este de folos, asa de multe obiceiuri dăunătoare ne împiedică să fim într-o continuă dezvoltare.
Dragostea lui Dumnezeu îl cheamă pe om să răspundă cu dragostea lui
Dragostea lui Dumnezeu îl cheamă pe om să răspundă cu dragostea lui
Nădejdea este organic legată de dragoste. Sfîntul Ioan Scărarul spune că "tăria iubirii este nădejdea. Căci prin aceasta aşteptăm plata iubirii. Nădejdea este bogăţia bogăţiei nearătate. Ea este vistieria neîndoielnică dinainte de vistierie. Ea este odihnă în osteneli. Ea este uşa iubirii. Ea omoară deznădejdea. Ea este icoana celor ce nu sunt de faţă. Lipsa nădejdii este pieirea iubirii. De ea sunt legate trudele, de ea atârnă ostenelile, pe ea o înconjoară mila". Temelia nădejdii este dragostea lui Dumnezeu, de care credinciosul se face părtaş prin harul Sfântului Duh - "iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă".
Dragostea lui Dumnezeu îl cheamă pe om să răspundă cu dragostea lui. Iar această dragoste-răspuns, născută din credinţă, creşte prin nădejde. Cu cât se întăreşte nădejdea în Dumnezeu, cu atât sporeşte şi dragostea către El. În fine, din dragostea către Dumnezeu izvorăşte adevărata dragoste către aproapele. Astfel, "nădejdea în Dumnezeu devine forţa motrice a dragostei omului faţă de El şi faţă de aproapele". Sfântul Diadoh afirmă că dragostea naturală a firii e potenţată de "ardoarea venită în inimă de la Duhul Sfânt". Prin rugăciunea intensă, invocativă, ce orientează şi focalizează mintea în "dorul după smerenie şi după Dumnezeu", ascetul "îngroapă cu smerenie, undeva în adâncul dragostei de Dumnezeu, lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii" ce ar umple mintea de închipuire de sine, făcând-o să piardă starea rugăciunii non-iconice.
Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu caută sfinţenia
Stăruind în nădejde ne însoţim cu curăţia şi sfinţirea, căci "cel ce are nădejdea aceasta în El se curăţeşte pe sine, precum Acela curat este". Petru Damaschin în Învăţături duhovniceşti afirmă că "cel ce vrea să moştenească împărăţia cerurilor şi nu rabdă cele ce vin asupra-i se arată şi mai nerecunoscător, deoarece a fost zidit prin har şi luând toate cele ce le are şi nădăjduindu-le pe cele următoare, împărăţeşte veşnic împreună cu Hristos, cel ce l-a învrednicit pe el, care nu e nimic, de aşa de mari daruri sensibile şi inteligibile, încât şi prea cinstitul Său sânge a binevoit să-l verse pentru el, necerându-i în schimb nimic decât să vrea să primească bunătăţile Lui..." Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu şi voieşte să se apropie de El pofteşte sfinţenia şi se nevoieşte întru virtute, căci "călugărul cu nădejde tare junghie lenea, omorând cu sabia acesteia pe aceea. Cercarea (experienţa) naşte nădejdea darurilor Domnului. Căci cel necercat nu rămâne neîndoit. Mânia risipeşte nădejdea. Căci aceasta nu ruşinează". Osteneala pentru virtute constituie cea mai autentică dovadă a stăruirii în nădejde: "Nădejdea în Dumnezeu din reaua-pătimire pentru virtuţi se vede".
Factor de bază al sfinţirii omului este frica lui Dumnezeu, care de altfel constituie şi începutul a toată virtutea. Dar virtutea desăvârşită a dragostei, care covârşeşte nădejdea, se naşte din frica desăvârşită, şi în cele din urmă covârşeşte şi risipeşte frica. Cuvântul primit de Sfântul Siluan în epoca noastră este: "Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui". Simţirea păcătoşeniei îl zdrobeşte pe om, iar ţinerea minţii în iad duce lesne la deznădejde. Dar pomenirea iubirii şi a milostivirii lui Dumnezeu nu îl lasă pradă deznădejdii. Deznădăjduieşte în privinţa eului propriu. Dar se străduieşte să se izbăvească, mai înainte de a fi zdrobit de aceasta. Astfel, socotind întru sine judecata lui Dumnezeu, îşi nimiceşte patimile şi gândurile pătimaşe, păstrându-şi îndrăznirea şi nădăjduind în dumnezeiasca iubire de oameni. Dacă de nădejde avem nevoie chiar în viaţa noastră obişnuită, cu atât mai mult avem nevoie de nădejdea ultimă şi definitivă, care ne face să fim încrezători în cuvântul lui Dumnezeu şi să avem o viziune optimistă asupra existenţei noastre. Nădejdea ultimă şi definitivă este că nu se termină totul cu moartea. Domnul Hristos va veni a doua oară, vor învia morţii, şi cei ce şi-au pus nădejdea în Hristos vor moşteni dimpreună cu El viaţa veşnică fericită.
Comentarii
Trimiteți un comentariu