ÎN LUPTA CU ISPITELE TREBUIE SĂ AI CURAJ

 ÎN LUPTA CU ISPITELE TREBUIE SĂ AI CURAJ

În războaiele din lumea aceasta, unul dintre cele mai mai mari merite pentru un comandant militar este să nu se lase descurajat, oricâte furtuni s-ar abate asupra lui şi să rămână neclintit, ca şi cum inima lui ar fi de piatră. Fermitatea îi ajută să ia dispoziţiile cele mai înţelepte şi mai favorabile; în plus, cu această atitudine îşi demobilizează duşmanii, le slăbeşte curajul, iar trupelor sale le dă încredere. Un general cu asemenea caracter este capabil de victorii extraordinare; în acelaşi timp, cu toate eşecurile şi adversităţile, până la urmă se încununează cu biruinţă.

Aceasta ar trebui să fie starea de spirit a călugărului, acest luptător împotriva păcatului. Nimic, nici o ispită venită de la oameni sau de la draci, sau de la firea căzută, n-ar trebui să-l tulbure. Căci tăria şi fermitatea noastră îşi găsesc izvorul în Atotputernicul Dumnezeu, în slujba căruia ne-am angajat. Laşitatea şi tulburarea se nasc din lipsa de credinţă; dar de îndată ce călugărul recurge la credinţă, acestea se împrăştie, ca şi întunericul la revărsatul zorilor.

Dacă vrăjmaşul îţi sugerează tot felul de gânduri şi pofte păcătoase, sau ele însele apar din pricina firii Tale căzute, nu te speria ca de un lucru extraordinar. Spune-ţi ţie însuţi: “M-am zămislit întru fărădelegi şi m-am născut în păcate. Firii mele căzute îi este imposibil, contaminată fiind de otrava păcatului, să nu-şi manifeste contaminarea sa”, îi este imposibil firii noastre căzute să nu-şi producă fructele sale, mai ales atunci când începem s-o defrişăm şi s-o cultivăm cu poruncile Evangheliei. Când începi să ari pământul, rădăcinile neghinei încep sa iasă la suprafaţă; dacă stăruieşti cu arătura sfârşeşti prin a le distruge şi încet, încet ogorul devine bun. în acelaşi fel când sufletul s-a curăţat prin împlinirea poruncilor, gândurile şi simţămintele cele mai adânc înrădăcinate, de la care pornesc tot soiul de păcate, sunt aduse la suprafaţă şi astfel, fiind mereu puse în lumină, sunt încet, încet distruse.

Să presupunem că pofta trupească se naşte dintr-o dată în tine: nu te tulbura. La fel dacă mânia, ura, zgârcenia sau tristeţea încolţesc în tine, nu fi descurajat. Toate acestea trebuie să vină. Dar orice patimă ar aparea, fără cea mai mică întârziere, tai-o cu poruncile evanghelice. Dacă nu te vei arăta indulgent cu patimile şi nu le vei ceda, vei vedea distrugerea lor. Dar dacă te vei arăta slab faţă de ele, dacă vei intra în dialog cu ele, dacă le vei cultiva in tine şi te vei delecta cu ele, te vor duce la moarte.

Gândurile şi simţămintele păcătoase se ivesc în firea noastră căzută; dar dacă ele ne hărţuiesc mereu şi cu insistenţă, este semn că ele ne sunt sugerate de către vrăjmaşul, de către îngerul căzut, acesta determinând firea noastră căzută să le înmulţească. Aceste gânduri şi simţăminte trebuie mărturisite părintelui nostru duhovnicesc aşa de des cum apar, chiar dacă el este un om obişnuit şi fără faimă de sfinţenie. Credinţa ta în Sfânta Taină a Spovedaniei te va scăpa; harul lui Dumnezeu, prezent în taină, te va vindeca.

Prin atacurile constante şi violente împotriva noastră, spiritul căzut intenţionează să semene şi să facă să crească în noi sămânţa păcatului, să ne obişnuiască cu un oarecare fel al păcatului, chemându-l mereu să nască în noi o înclinaţie specială pentru el, şi să se transforme această formă de păcat în obişnuinţă, ca şi cum ea ne-ar aparţine în mod natural. Obişnuinţa de a păcătui se numeşte patimă; patima îl privează pe om de libertate, face din el un prizonier, un sclav al păcatului şi al îngerului căzut.

Împotriva atacurilor repetate şi persistente ale gândurilor şi simţămintelor păcătoase – atac numit în limba călugărească “asalt” – nu există pentru un începător o altă armă mai bună ca mărturisirea; mărturisirea este, astfel spus, unica sa armă în momentul asaltului. In orice caz este arma cea mai puternică şi mai eficace. Să recurgem la ea cât mai des posibil, atunci când diavolul ne chinuieşte; să apelăm la ea până ce diavolul şi şicanele suscitate de el se vor îndepărta. Diavolului îi place ca răul să se facă în secret; lui îi place să treacă neobservat, să rămână în umbră. “Pândeşte din ascunziş, ca leul din culcuşul său; pândeşte ca să apuce pe sărac, pândeşte pe sărac ca să-l tragă pe el” (Ps. 9, 29), pândeşte pe călugărul fără experienţă şi fără putere. El nu suportă să fie demascat şi adus la lumină: când este descoperit şi vădit, îşi abandonează prada şi se duce.

Gândurile, chiar păcătoase, dar care trec fără să invadeze sufletul, nu cer o spovedanie imediată. Alungă-le, nu le da nici o atenţie, înăbuşă-le, amintindu-ţi poruncile evanghelice care le sunt potrivnice; la spovedania ce o faci înainte de cuminecare, enumără-le în general, fără a insista scrupulos asupra amănuntelor. Spune că, pe lângă păcatele grele pe care le-ai făcut – şi pe care trebuie să le mărturiseşti precis – tu ai păcătuit cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, cu ştiinţă sau fără ştiinţă.

Urmariți-ne și pe Youtube!
Citiți și alte articole:
Despre Îmbunătățirea minții!   ✙ Despre Rugăciune!   ✙ Postări Populare!   ✙ Să Devenim mai buni!   ✙ Sfaturi Duhovnicești!   ✙