Despre Cărți - Partea 1

Danion Vasile

Despre cărţi

Dacă românii ar fi conştienţi de faptul că în librării, ală­turi de tone de maculatură, se vinde şi aur la preţ de hârtie, ar alerga să se împrumute de la rude sau de la vecini pentru a-şi strânge o comoară cât mai serioasă. În librării se vinde aur la preţ de hârtie, şi totuşi oamenii nu se îngrămădesc să îl cumpere. Asta pentru că nimeni nu le deschide ochii.

Cărţile duhovniceşti sunt aur curat, dar asta numai pen­tru cine este în stare să le înţeleagă valoarea. „Ce folos să dăm atâţia bani pe cărţi, când după ce le citim nu mai avem ce face cu ele?“, se întreabă unii, preferând să îşi înghesuie rafturile din biblioteca preferată, căreia i se spu­ne frigider.

Într-adevăr, „de ce să dăm bani pe cărţi, când, după ce le citim, nu mai avem ce face cu ele?“, ne-am putea întreba. Ar trebui să înţelegem că o carte duhovnicească nu este o carte obişnuită. O carte duhovnicească îţi modelează sufletul, îţi schimbă viaţa, încetul cu încetul. Cine investeşte numai în rafturile frigiderului, va avea în inimă numai sar­male şi smântână. Sufletul are nevoie de cărţi. Rafturile inimii sunt mai solide decât rafturile bibliotecilor. Şi dacă nu ne zgârcim a le umple, mare plată vom avea.

***

– Părinte, din ce în ce mai puţină lume citeşte astăzi. Există o criză a cărţii. Care credeţi că sunt cauzele ei?

– Cei cincizeci de ani de comunism, în afară de lucrurile materiale bune, au avut în vedere distrugerea spiritului uman, adică a sufletului. Un mijloc a fost distrugerea fondului religios de carte creştină. Ştim prea bine că atunci cărţile circulau din mână în mână la creştinii mai evlavioşi, pentru a mai cunoaşte ceva din tainele lui Dumnezeu. Într-un singur sat existau două-trei Biblii la parohie, care circulau din mână în mână; sau mai avea în sat Psaltirea nu ştiu care babă uitată de vreme, care-a ţinut-o în ieslea de la vacă sau în podul cu fân, ca să nu i-o găsească comuniştii şi să nu i-o ardă.

– Ce s-a întâmplat după revoluţie?

– Ei, după revoluţie, ca în orice stat de drept, liber şi democratic, cum considerăm a fi şi ţara noastră, a început libera manifestare a cultului creştin-ortodox. Biserica naţională cuprinde 80% dintre români. Tipografiile, instituţiile de misiune biblică, laice sau bi­se­riceşti, au început să scoată cărţi religioase care au ajuns la tineri şi bătrâni. Dar s-a uitat următorul lucru: nu citirea cărţii era problema cea dintâi a creşti­nu­­lui, ci explicarea acelei cărţi. Ar fi trebuit ca, în momentul în care a apărut o carte religioasă, fie­ca­re preot de parohie să o ia şi să-i facă prezentarea: cateheza generală a cărţii, fondul şi cuprinsul învăţăturii respectivei cărţi, rolul şi folosul citirii ei.

– Daţi-ne un exemplu...

– O să vă spun un lucru concret, trăit şi văzut cu ochii mei aici, la mănăstire, la Bârnova. În anul 1991, când s-a deschis mănăstirea, oamenii din acest sat erau nişte creştini simpli şi necunoscători. Nu se ştia în casă decât de-o icoană într-un colţ, de un păhărel cu trei grame de ulei şi o feştilă făcută dintr-un dop de la sticla de ulei şi de o cărticică de rugăciune sau de un caieţel scris de mână, în care existau „Tatăl Nostru“, „Crezul“, „Psalmul 50“...

Când am deschis mănăstirea, nu ne-am ocupat direct de cărţi, fiindcă aveam cu totul alte probleme; am delegat o creştină care a luat legătura cu editurile din Bucureşti, din Iaşi şi de pe unde mai era carte religioasă. Ea venea în fiecare duminică la mănăstire, îşi scotea toate cărţile pe o masă mare în pridvor, iar la altar explicam fiecare carte în parte timp de zece minute înainte de predică sau după predică, ce este fru­mos în ea şi ce este de folos în ea. Dacă umbli acum în tot satul sau în toată comuna şi în toate împrejurimile ăstor sate de oameni simpli găseşti că au câte un paraclis de câte douăzeci de icoane, au candele, au „Proloagele“, „Vieţile Sfinţilor“, „Mântuirea păcătoşilor“, „Războiul nevăzut“. Să vezi câtă râvnă, câtă frumuseţe şi dulceaţă e descoperită de creştin în lumea cărţii, atunci când are cine să prezinte fondul religios de carte.

– Credeţi că acum avem de-a face cu o stare de anorma­li­tate datorată lipsei de lectură?

– Nu este o stare de anormalitate lipsa de citire a cărţii, ci este o stare de normalitate; o să rămâneţi mirat de ceea ce vă spun. Mergeţi prin mănăstiri şi o să găsiţi monahi, preoţi, ieromonahi care au biblioteci întregi, dar care nu deschid o carte. Sau ţin o predică la amvon din ceea ce le trece prin stomac sau le sare din zbor pe la ureche din mass-media, numai din fondul religios de carte, nu.

Mergeţi la unele hramuri unde participă marii pre­laţi ai Bisericii şi veţi asculta predici politice ne­ro­di­­toare şi, nu o spun din răutate, nici măcar nu se vor­­beşte de fondul sărbătorii în sine. Mergi la un hram unde vin mii de oameni, cum e Nicula, Putna, Neamţu, şi asculţi o predică unde se ţin lozincării de mulţumire de câte 10-15 minute, de către fiecare cap al bisericii în parte, când s-ar putea mulţumi într-un singur cuvânt: „Mulţumim tuturor participanţilor, cu şi fără nume, din toate părţile şi din toate colţurile“. Dar hai să vedem şi ce înseamnă Înălţarea Domnului, ce are la fundamentul ei, ce înseamnă Naşterea Mai­cii Domnului, Adormirea Maicii Domnului, ce în­seam­nă Sfânta Treime, Schimbarea la Faţă, ce în­seam­­nă Pogorârea Duhului Sfânt etc.

Se vorbeşte la modul academic, într-un limbaj extraordinar de sofisticat, datorat doctoratelor şi studi­ilor superioare, dar nimeni nu se implică şi nu vrea să se coboare la nivelul de pastoraţie sătesc, normal, de­oa­rece cei mai mulţi dintre cei care sunt de faţă nu sunt miniştri, senatori, parlamentari, directori sau ingineri, ci sunt creştinii de rând care nu fac altceva decât să mânuiască sapa, plugul, ciocanul, dalta. Nu sunt oameni instruiţi în a asculta lucruri înalte. Mi-a plăcut cuvântul părintelui Teofil Pârâianu: „Teologia înaltă cu cuvinte sofisticate înseamnă ateism şi lipsă de credinţă“.

– De ce spuneţi lucrul acesta?

– De ce spun lucrul ăsta? Cu fondul de carte pe care îl deţine la ora actuală România, în aceşti doi­sprezece ani de democraţie, ar trebui ca la baza culturii româneşti actuale să existe un abur de tentă religioasă şi un abur de isihasm contemporan, în duhul Sfinţilor Părinţi. Numai Filocalii s-au tipărit în câteva ediţii, Vieţile Sfinţilor în câteva ediţii, ca să nu mai vor­bim de sfinţi ruşi, greci, bizantini etc., numai să vrei să citeşti. Dar nu se obişnuieşte să se mai citeas­că; starea de normalitate vine acum de la cultivarea prin internet, prin calculator, prin televizor, prin zia­re, reviste, radio, muzică şi pierderea vremii.

Nu se mai stă în bibliotecă, la studiu, la cercetat, la aprofundat câte un text prin analiză, la subliniat câteva idei principale sau de valoare dintr-o carte religi­oasă, pentru că nu are cine. În plus, un lucru de care trebuie să ţinem cont, atât în viaţa laică, cât şi în cea clericală, este formalismul religios al intelectualului teolog care nu stă să-şi facă activitatea pastorală. Informaţia pe care o primeşte de la institutul pe care îl absolvă nu este din învăţătura Sfinţilor Părinţi, din învăţătura patristică şi filocalică; este numai dintr-un fond sec de carte, care are la bază scolasticismul, adi­că formule, idei, păreri despre Dumnezeu.

Ca să nu mai vorbesc despre manualele de psihologie, de metodică, de omiletică, ce te învaţă să faci o predică. Dar din ce să vorbeşti, dacă tu nu citeşti o carte, ca să ai şi miezul, adică fondul, ca să-l legi conform omileticii şi cateheticii. Se vorbeşte cu un limbaj de lemn.

– Care este soluţia?

– În primul rând, Biserica trebuie să facă un pas înainte şi să depăşească momentul 1989, comunismul adică, în care predica începea cu ce frumos a plouat afară, ce frumos e să muncim ogoarele, să Îi mulţumim lui Dumnezeu că a dat ploaie, să fim harnici, să fim credincioşi, să fim drepţi, să fim buni, să respectăm conducerea şi pe conducătorii noştri. A cam trecut vremea în care vorbeam despre Dumnezeu la forma abstractă, trebuie să vorbim despre Dumnezeu într-o formă concretă.

Dar ca să reuşeşti să vorbeşti într-o formă concretă trebuie să ai oameni pregătiţi să vorbească aşa şi să ai oa­meni bine formaţi. O să vă spun un lucru: nici pes­te cincizeci de ani nu va fi înţeleasă opera părintelui Stăniloae. Este o operă de aprofundat atât de mare, de imensă, încât teologii noştri vor trebui să facă mul­te doctorate şi să ia multe burse în străinătate. La noi, în Biserica de Răsărit, în momentul de faţă, în 2002, ne confruntăm cu următoarea situaţie: o vastă experienţă din scriitorii străini, din teologii din afară, din apus, tenta spre catolicism, protestantism, anglicanism, luteranism, adică spre ecumenism. Nimeni nu contestă toate acestea, dar de ce să nu avem ne­vo­ie de învăţătura patristicii greceşti, a teologiei ruseşti, de ce să nu am eu nevoie de sursa de informaţie care este Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul etc. Toată cultura fi­lo­­calică la ora actuală nu numai că nu este aprofundată, dar nu este nici măcar înţeleasă. Şi vă daţi seama că această lipsă de lectură se observă nu numai la nivelul laicatului.

Acum nu se tipăresc cărţi fiindcă există interesul de a scoate cărţi, ci se pun nişte titluri sugestive şi se scot tot felul de cărţi ca să iasă banul...

– A devenit totul o afacere...

– A devenit totul un comerţ cu carte religioasă. Nu se merge pe principiul motivării cărţii religioase. Omul, văzând rafturi întregi de cărţi, ce spune? „La­să, tot despre Dumnezeu vorbesc“. El are o formă scurtă: „Tatăl nostru care eşti în cer“; şi cu asta şi-a re­zol­vat problema. Trebuie ca un preot la amvon sau un mo­nah la mănăstire să prezinte credinciosului va­loa­rea cărţii pe care o are în faţă şi să-i spună, eventual, de ce trebuie citită sau „citeşte-o şi vino la mine, cu su­bli­nieri unde n-ai înţeles“, lucru pe care nu-l vei întâlni.

În vremea de demult, în vremea patristică, isihaştii erau răsplătiţi cu darurile Duhului Sfânt şi trăitorii în pustie erau răsplătiţi cu darurile harismelor şi erau făcători de minuni, înainte-văzători. În ziua de azi, dacă vrei să cunoşti un preot sau un monah dacă este bun, te uiţi dacă este un bun constructor de biserici, dacă biserica lui e dată în praf de piatră, dacă e aco­pe­­rită cu tablă de cupru, dacă i-a pus temelie cu fier-be­ton, dacă i-a pus gard de fier forjat, dacă i-a făcut sală de protocol, dacă i-a făcut alee cu trandafiri, şi te uiţi dacă a făcut studiile în străinătate.

Ce poate da în schimb străinătatea unei Românii creştine? Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldo­vei“, scria că bisericile Moldovei erau o sută optzeci din piatră şi lemn, în afară de schituri şi de pustnici care foiau şi umpleau pădurile. Sfântul Paisie Velicicovski găseşte un mediu prielnic la Poiana Mărului, unde învaţă Rugăciunea lui Iisus şi, după zăbovirea în Sfântul Munte, va pleca la Secu şi la Neamţ. Sau fenomenul stareţilor Gheorghe şi Calinic de la Cernica, ce vor aduce o înnoire a monahismului şi a isihasmului românesc.

La ora actuală, noi nu înţelegem Patericul românesc, care este pe înţelesul nostru, cu părinţi contemporani. Încă există în România oameni care nu ştiu cine este Paisie Olaru şi Cleopa Ilie. Deci e foarte greu să ne dăm cu părerea despre felul în care cartea religi­oasă este fructificată sau savurată în România. Ca urmare a faptului că totul a devenit de o mare superficialitate, tânărul este mult mai tentat să alerge spre practicile orientale, care-ţi aduc tabietul spiritual de moment, „trăieşte-ţi clipa“, asta este reclama zilnică.

Ideea ta poate deveni un articol citit de mii de persoane, iți poți împărtăși ideeile pentru a ajuta pe cei ce citesc!(click aici pentru mai multe informatii)!

Urmariți-ne și pe Youtube!

Citiți și alte articole:

Despre Îmbunătățirea minții!   ✙ Despre Rugăciune!   ✙ Postări Populare!   ✙ Să Devenim mai buni!   ✙ Sfaturi Duhovnicești!   ✙