SCRISOARE CĂTRE TINERII SECOLULUI XXI

SCRISOARE CĂTRE TINERII SECOLULUI XXI

Vorbind cu tinerii secolului XXI încerc să mă adresez celor care s-au lăsat modelaţi de mentalitatea neopăgână, celor care sunt creştini numai cu numele. Mai există încă, şi vor exista până la sfârşitul lumii, şi tineri care duc cu răbdare crucea ironiilor şi a batjocurii din partea celor care îi acuză că sunt prea bisericoşi, prea tradiţionalişti. Nu pentru ei scriu aceste rânduri, ci pentru ceilalţi. Pentru cei care, mulţumindu-se să fie în pas cu modele şi cu curentele inovatoare, nu au timp să analizeze la rece felul în care le este modelat sufletul. Chiar dacă mă voi adresa în special fetelor, cele scrise sunt valabile în egală măsură şi pentru prietenii lor.

Încep direct: Unele fete găsesc o sumedenie de justificări faptului că au început viaţa sexuală înainte de nuntă (“că păstrarea fecioriei ţine de legendă, că... ”). Ele sunt revoltate că Dumnezeu nu le ajută să se mărite odată, şi sunt groaznic de speriate de ideea că ar putea rămâne “fete” mari. Alte fete, foarte puţine de altfel, şi dintr-un aluat diferit faţă de primele, sunt groaznic de speriate că, pentru că au căzut în păcatul desfrâului, vor avea parte de o viaţă chinuită, că pedeapsa dumnezeiască va cădea ca un fulger asupra lor. Le este frică de viitor, le este spaimă de chinurile de care vor avea parte în această viaţă (“am greşit înaintea lui Dumnezeu, nu mai sunt vrednică de o viaţă frumoasă, nu mai merit o familie fericită... ”).

Marea majoritate a fetelor de astăzi au o poziţie aflată între cele două amintite mai sus, şi se simt mai aproape de prima, pe a doua considerând-o bolnăvicioasă.

Eu vreau să scriu câteva rânduri către fetele care vor să se mărite, dar nu au găsit încă bărbatul ideal, şi care, fie că regretă pierderea fecioriei, fie că o consideră o faptă de ispravă, au anumite semne de întrebare faţă de viitor. Şi aceste semne de întrebare sunt legate ori de pedeapsa lui Dumnezeu, ori de tensiunile care ar putea apărea în cazul în care bărbatul ideal ar avea “ciudăţenia” de a vrea să aibă o fată “la prima mână”, şi nu la “second hand”.

Ia auzi glasul care zice:

“Vai ţie, păcătoaso! Vai ţie! Că în loc să îţi păzeşti curăţia sufletului, te-ai tăvălit în noroiul păcatului. Cum de te mai suportă cerul, când eşti atât de necurată? Cum de te mai ţine Dumnezeu, când prin patimile tale te-ai asemănat animalelor, când prin împreunări şi dezmierdări te-ai asemănat desfrânatelor?

Vai ţie, păcătoaso... ”

Cam aşa se aşteaptă unii să se exprime Biserica, prin slujitorii ei, faţă de fata care cade în păcatul curviei. Cu sute de ani în urmă Sfinţii Părinţi scriau scrisori care nouă ni se par foarte dure către cei care cădeau în păcate mari, de la desfrâu până la apostazie. Mustrările sfinţilor sunt privite cu ironie şi se spune:

“Ia uită-te, câtă habotnicie! Ia uite, cât de înapoiaţi erau! Făceau din ţânţar armăsar! Ce e aşa mare păcat să te distrezi puţin, să simţi plăcerile tinereţii, în loc să stai ca prostul de unul singur, şi să te dai cu capul de  pereţi de plictiseală?”

Vei citi o scrisoare scrisă pentru tine, o scrisoare în care sper să te regăseşti. Poate că te-a durut foarte mult morala pe care ţi-au ţinut-o unele rude, considerându-te destrăbălată. Eu încerc să îţi vorbesc într-un alt mod despre căderea ta, şi despre modul în care în viaţa ta poate răsări soarele.

“Vai ţie, păcătoaso... ”.

Cu mai mult de o mie de ani în urmă, când parohiile creştine erau mult mai întărite, când căderea era foarte rară, era normal ca pierderea fecioriei să fie privită cu o atitudine care nouă ni se pare foarte aspră. Foarte rar tinerii creştini cădeau în păcatul desfrâului. Căderea lor era înţeleasă în toată gravitatea ei. Ei erau cei care se îndepărtau de modul de viaţă al comunităţii unite în Hristos. Dacă ar  fi fost trataţi cu înţelegere, atunci şi alţii s-ar fi simţit atraşi de păcat: “Dacă păcatul nu e chiar atât de rău, de ce să nu îl încercăm şi noi... ”

Numai că atitudinea tinerilor era alta. Ei înţelegeau păcatul ca pe o rupere de Hristos, ca pe o rupere de viaţă. Şi păcatul asta este, un pas spre moarte. Atunci nimănui nu i se părea că un duhovnic e prea aspru când oprea de la împărtăşanie vreme de zece ani pe o fecioară care căzuse în păcat. În momentul în care fata cădea, era deci pe deplin conştientă de gravitatea faptei sale şi a urmărilor sale.

“Vai ţie, păcătoaso... ”.

Predicile Sfinţilor osândeau pe cei care, căzând pradă desfrâului, idolatrizau plăcerile trupeşti. Sfinţii nu puteau fi îngăduitori cu păcatul. A fi îngăduitor cu păcatul înseamnă a fi îngăduitor cu moartea duhovnicească a credincioşilor.

Cu vreme în urmă creştinii se temeau de iad, le era groază că ar putea ajunge acolo după moarte. Cuvintele sau cărţile Sfinţilor Părinţi, care arătau că plata păcatului este moartea, nu erau deloc dispreţuite pentru faptul că erau dure. Nici păcătoşii înşişi nu aveau nesimţirea de a batjocori învăţăturile sfinţilor şi ale Bisericii. Căderea lor avea anumite limite.

Dacă ai fi trăit cu timp în urmă, atunci când Biserica era înţeleasă ca Trup al lui Hristos şi învăţăturile ei erau respectate de creştini, ai fi auzit poate cuvintele acestea:

“Vai ţie, păcătoaso... ”.

Ar fi fost cuvinte care te puteau trezi din adormire, cuvinte care te-ar fi ajutat să îţi înţelegi greşeala. Chiar dacă astăzi aceste cuvinte nu sunt pe placul oamenilor obişnuiţi cu zeificarea politeţii şi a păcii acestei lumi, pace care e străină de pacea pe care a venit să o aducă Hristos, totuşi cu vreme în urmă le-ai fi înţeles cu totul altfel.

Astăzi, astfel de cuvinte sunt spuse de obicei ori de sectanţii care îngrozesc lumea cu Apocalipsa pe care o văd venind asupra noastră, ori de câţiva preoţi fără experienţă care încearcă să imite fără succes forma exterioară prin care Sfinţii Părinţi osândeau păcatul.

“Vai ţie, păcătoaso... ”.

Dacă aş fi în locul tău şi aş auzi aceste cuvinte din gura vreunui preot, nu ştiu dacă aş avea puterea de a mai intra vreodată în biserică.

Numai că nu aceste cuvinte ai auzi dacă ai sta de vorbă cu un preot. Preoţii sunt slujitorii lui Dumnezeu. Chiar dacă uneori prin viaţa personală nu sunt exemple pentru oamenii din parohia lor, totuşi ei rămân preoţi. Rostul lor este de a întinde o mână celor care vor să se apropie de Dumnezeu.

Preoţii nu vor să osândească păcatul numai pentru a face datoria de proclamatori ai adevărului. Dacă ar face aşa ar  fi ca fariseii de care  pomeneşte Evanghelia că nici nu mergeau pe drumul spre Împărăţia Cerurilor, şi nici pe alţii nu îi lăsau să intre. Se puneau stavilă între Dumnezeu şi oamenii simpli, smintindu-i pe aceştia.

Preoţii trebuie să ţină seama întotdeauna de faptul că Hristos nu a venit în lume să îi osândească pe păcătoşi, ci a venit tocmai pentru mântuirea păcătoşilor. Pentru mântuirea, adică întoarcerea lor de la păcat, pocăinţa şi sfinţirea lor.

Nimeni nu are dreptul de a nega vreunui păcătos faptul că raiul îi este deschis, că dacă se pocăieşte va intra în Împărăţia Cerurilor.

 Catehezele şi predicile de astăzi sunt ţinute unor oameni foarte diferiţi celor din secolul de aur al Bisericii, secolul în care au trăit Sfinţii Trei Ierarhi.

Uite, dacă un părinte ar citi credincioşilor o predică a Sfântului Vasile cel Mare împotriva desfrâului, încetul cu încetul lumea ar părăsi Biserica. Dar îndrăznesc să cred că dacă Sfântul Vasile ar trăi astăzi, ar ţine predica altfel: ar osândi cu aceeaşi vehemenţă păcatul, dar ar ţine cont de mentalitatea credincioşilor de astăzi.

Un cutremur duhovnicesc prin care să se arate cu degetul numai scăderile credincioşilor nu ar da roade bune.

(Ştiu că ţi se pare că m-am îndepărtat de subiect. Dar şi de această dată e nevoie de paranteze ca să te ajut să înţelegi mai bine ce trebuie să faci pentru a avea parte de o familie împlinită).

Trăim nişte vremuri pe care creştinii primelor veacuri nu şi le-ar fi putut închipui. Suntem o ţară aşa-zis creştină, dar desfrâul e la el acasă. Sondajele făcute printre studente sau printre elevele de liceu arată că fecioria va deveni nu peste multă vreme o legendă. Foarte puţine fete se mai mărită fecioare. (Nu dau aici nici un sondaj pentru că rezultatele sunt cât se poate de triste).

Trăim o vreme în care anormalul e privit ca normal. Copiii cresc sub hipnoza vieţii sexuale, văd în jurul lor oameni mari obsedaţi de sexualitate şi cresc sub influenţa lor.

Ai crescut într-un asemenea mediu. Ai avut puţine şanse să nu fii înghiţită de el. Se poate observa că au rezistat numai trei categorii de fete: din prima categorie fac parte cele care sunt crescute de mici lângă Biserică (şi dintre ele destul de puţine, nu cele cărora educaţia religioasă le-a fost impusă cu forţa, ci numai cele care au înţeles sensul vieţii creştine, care îşi doresc mântuirea şi cele care, cu ajutorul duhovnicului, duc lupta cea bună împotriva poftelor trupeşti).

Din a doua categorie fac parte cele care, neavând parte de o educaţie creştină, au avut parte de o educaţie morală foarte severă. Aceste fete au fost crescute într-o lume rece (ca lumea din care făcea parte Rose – personajul feminin din “Titanic”). Nu ştiu dacă aceste fete vor cunoaşte bucuria familiei. Au fost crescute într-un spirit egoist, au fost crescute cu nişte reguli foarte aspre, pe care respectându-le le-au absorbit în fiinţa lor. Cred  că o viaţă morală ruptă de Hristos se aseamănă unui instrument care nu cântă: arată bine, e admirat de oameni ca fiind de mare preţ, dar nu foloseşte la nimic. (Şi acum ce să facă o cititoare care se regăseşte în această categorie? Să alerge la vecin, ca să scape de răceala care i-a fost insuflată de lege? Nu, în nici un caz. Să se bucure că totuşi, folosindu-se de mijloace mai aparte, Dumnezeu a păzit-o curată. Să caute să înţeleagă cât de şubred e castelul de nisip pe care stă morala ei, şi să caute o temelie puternică. Şi va înţelege că temelia aceasta nu poate fi decât Hristos. )

Din a treia categorie fac parte prietenele lui Britney Spears, pentru care păstrarea fecioriei a fost doar un act de teribilism. Poate că acum când citeşti cele scrise Britney a ajuns la concluzia că fecioria e un balast, şi poate că şi-a schimbat mentalitatea (în cazul în care acum mai e fecioară, dacă nu cumva tot circul cu fecioria nu e decât o simplă reclamă comercială; doar şi Brooke Shields poza în “the last american virgin girl”, şi abia la nuntă Andre Agassi a aflat că fecioara cu care s-a căsătorit nu era fecioară).

Hai să vorbim despre Britney. Nu sunt un bătrân înţelept care să îţi poată da sfaturi. Eu sunt un tânăr de aproape douăzeci şi opt de ani care vrea să te ajute să înţelegi ceea ce i se pare mai important în pregătirea pentru nuntă. Dar nu pot să îţi dau o listă cu sfaturi: Sfatul 1, Sfatul 2,.... Pot doar să stau de vorbă cu tine. )

Nu ştiu ce exact ce muzică cântă Britney (în afara unui şlagăr pe care l-am tot auzit prin autobuze). Dar ştiu că de câteva luni ea e cea mai celebră cântăreaţă. Poate că între timp nici nu mai e, şi îţi vorbesc despre un personaj pus la naftalină. Dar nu e aşa, din moment ce încă mai apare pe coperţile revistelor şi pe prima pagină a ziarelor.

Ce are în comun Britney cu cartea mea? Sau mai bine zis ce am eu cu Britney? Un singur lucru: circul pe care îl face cu păstrarea fecioriei.

La un moment dat, ea a fost aleasă de conducerea Bisericii Anglicane drept simbol al fecioriei, nu mai ţin minte exact ce titlu i-au dat. Când am citit asta, m-am gândit cum o să se simtă cei care au premiat-o când Britney va ajunge simbol al vulgarităţii. Pentru că pe drumul ăsta mi s-a părut că merge: după ce îţi trâmbiţezi cu voce tare virtutea, la un moment dat te saturi de ea şi cazi în extrema cealaltă.

Vorbeau două fete în metrou: “Ia uită-te pe coperta aia, Britney s-a culcat cu cineva. ”

“Nu, uită-te cu atenţie, scrie că şi-a pierdut fecioria în film. ”

“E, după secvenţele alea fierbinţi cu şarpele, a trecut la imagini mai interesante... ”

Nu ştiu care sunt secvenţele cu şarpele, dar observ că domnişoara Britney şi-a pierdut fecioria în film, isterizându-şi şi satisfăcându-şi în acest fel admiratorii. Se pare că merge pe drumul pe care îl prevăzusem.

Ce am eu cu Britney? Nu îmi place că oferă un model foarte murdar fetelor de liceu care, imitând-o, ajung pe drumuri greşite. Adică rămân fecioare din teribilism, strigă cu gura mare că nu şi-au pierdut fecioria, şi apoi, cu foarte mare viteză, se satură de ea şi se grăbesc să o piardă.

Care este modelul de feciorie propus de Britney? O feciorie strict fiziologică, o feciorie numai a trupului. În rest, mintea se poate bucura de tot felul de gânduri murdare.

Britney nu şi-a pierdut fecioria abia acum, în filmul în care a jucat. Şi-a pierdut-o din clipa în care a început să îşi spurce mintea cu gânduri murdare. Numai din mândrie se putea  lăuda că e fecioară. Ori mândria e un pas spre desfrâu.

Fiziologic, poate că Britney mai e fecioară. Dar sufleteşte nu mai e. Acesta e modelul de feciorie pe care îl mai păstrează lumea contemporană: o feciorie lipsită de curăţia minţii, o feciorie care musteşte a patimă. O feciorie care înaintea lui Dumnezeu e socotită desfrâu.

Gata şi cu Britney, revenim la subiectul nostru.

Mediul în care trăim e un mediu care musteşte a sexualitate. Cred că nici pe vremurile în care oamenii se închinau la idoli nu era atâta preocupare pentru sexualitate.

De aceea faptul că ai căzut nu e ceva nou. Ştii bine că printre prietenele tale puţine mai sunt fecioare, aşa că nu ţi se pare că ai făcut o greşeală prin care ai călcat regulile societăţii.

Nu, în societatea de astăzi tinerii sunt îndemnaţi să nu ţină cont de nici o barieră, să îşi trăiască libertatea fără nici o remuşcare: “Totul este permis. Singurul lucru interzis este aprecierea negativă a modului în care alţii îşi trăiesc libertatea. ”

Până aici cred că ne-am înţeles. Vezi că nu rândurile mele nu sunt dure. Să nu crezi însă că sunt îngăduitor, că pentru a face pe placul cititoarelor deformez adevărul. Cred că pentru un asemenea succes trecător aş putea fi pedepsit de Dumnezeu cu chinurile iadului. Şi nu am nevoie de un asemenea succes.

Eu încerc să te conving că oricât de îngăduitoare ar fi societatea contemporană faţă de păcat, totuşi urmările păcatului rămân aceleaşi. Adică, legile societăţii nu au puterea de a schimba aşezarea suflească a omului.

Societatea contemporană îl poate convinge pe omul păcătos că păcatul său nu e păcat, că viciile nu sunt vicii. În situaţia extremă îi poate da cu şampon pentru creier şi îi poate amorţi conştiinţa. Dar nu are puterea de a-i curăţa sufletul, nu îi poate da frumuseţea lăuntrică.

Lumea de azi răstălmăceşte ideea de frumuseţe: frumoasă este fata care foloseşte balsamul de păr cutare, rujul cutare, care are la sutien numărul cutare. Ea poartă chiar lenjerie tanga, şi este cât se poate de comunicativă.

“Fata Tanga” are o minte nu mai mare decât lenjeria cu acelaşi nume. Numai că ea nu e altceva decât o jucărie pentru bărbaţi, un obiect de satisfacere a plăcerii. Cred că tu nu eşti o “fată Tanga”, pentru simplul motiv că acelea sunt prea deştepte pentru a citi altceva decât reclame sau reviste de modă.

Dar ştiu în acelaşi timp că “Fata Tanga” e un termen de comparaţie pentru tine şi pentru prietenele tale. Vă comparaţi cu ea, şi comparaţia e în avantajul vostru. Sunteţi fete de calitate, nu ca ea.

Sunt de acord cu acest lucru. Aşa cum sunt de acord şi cu faptul că eu, chiar dacă sunt foarte slab, sunt mai puternic decât un elev de clasa a II-a. Numai că o astfel de comparaţie nu îmi face cinste. Normal ar fi să mă compar cu cei de vârsta mea. Şi atunci s-ar vedea că nu sunt prea voinic.

Nu te compara cu “fetele Tanga”, te rog. Ci compară-te cu altcineva. Nu îţi cer să te compari cu fetele care merg toată ziua la biserică, care stau plecate cu capul în jos, şi care zic rugăciuni tot timpul (nu ai cum să înţelegi universul lor lăuntric, aşa cum nici ele nu îl pot înţelege pe al tău; nu neg că şi printre ele sunt destule uscături, care trăiesc numai forma exterioară a credinţei, care îşi petrec vremea contemplându-şi curăţia sufletului şi osândindu-şi aproapele, dar analizarea comportamentului lor nu îşi are locul aici).

Eu îţi cer să faci o comparaţie extrem de palpitantă: compară-te cu ceea ce ai putea fi dacă ai trăi sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Păcatul te-a rupt de această binecuvântare, şi tu ştii asta. Dar totuşi nu simţi lipsa acestei binecuvântări. Aşa că trăieşti foarte bine fără ea.

Şi totuşi, te gândeşti să întemeiezi o familie. Lucru extraordinar. Dar nu înţelegi de ce Dumnezeu nu ţi-a trimis încă omul potrivit.

Poate că te iubeşte prea mult. Dacă ţi-ar fi trimis un om care ţi s-ar părea acum potrivit, poate că, peste zece ani, ţi-ai fi dat seama că nu e omul care îţi trebuia.

Tu acum stai departe de Biserică. Viaţa religioasă nu e un subiect care să te preocupe. Te preocupă bucuriile specifice vârstei. Acum Dumnezeu nu prea are loc în inima ta, care e ocupată cu altceva.

Nimic nu e mai străin unui tânăr sănătos decât gândul la moarte. Tinereţea nu are aproape nimic în comun cu moartea. Tinereţea e cel mai bun prieten împotriva morţii.

Câţi tineri se gândesc la moarte? Numai cei preocupaţi de filosofie sau cei care cred în Dumnezeu şi îşi doresc să meargă pe calea mântuirii.

Tinereţea e vârsta bucuriei. Dar, după ce te căsătoreşti, cunoşti o altă faţă a vieţii. Apar greutăţile, apar necazurile, apare lupta pentru pâinea zilnică. Odată cu trecerea anilor apar bolile, începi să înţelegi că tinereţea nu e veşnică. Începi să înţelegi că nici un  om nu e nemuritor pe pământ. Atunci ai două alternative: ori te agăţi cu disperare de plăcerile vieţii, încercând să te minţi singură, fugind de gândul morţii, sau încerci să înţelegi că după moarte vei da ochii cu Dumnezeu. Şi atunci începi să te pregăteşti de această întâlnire.

Dacă vei aştepta până la patruzeci de ani ca să înţelegi că nimic nu e mai important în viaţă decât să mergi pe calea mântuirii, vei avea un şoc: vei înţelege că multe din lucrurile pe care le-ai crezut sigure se năruie. Vei înţelege că întemeindu-ţi familia pe nişte criterii din care credinţa în Dumnezeu nu făcea parte, ai greşit.

Dar ce spun că abia la patruzeci de ani, poate până atunci eşti la a treia căsătorie. Nu îţi poţi da seama cât de variate sunt mijloacele prin care Dumnezeu îţi poate arăta  atunci cât ai greşit.

Eu vreau să îţi propun altceva: decât să mergi pe un drum pe care e aproape cu neputinţă să nu îl regreţi (excepţie fac numai cei care sunt orbiţi de vreo patimă sau de diavol atât de tare încât nu mai văd nimic în jurul lor), mai bine mergi pe un drum în care la fiecare pas simţi mâna lui Dumnezeu. Mai bine mergi pe un drum sigur: pe drumul credinţei.

Nu spun că pe acest drum vei fi scutită de încercări, sau de necazuri. Dar pe acest drum înţelegi că necazurile prin care treci au un rost, şi că nu le duci singură: ori de câte ori eşti la limita puterilor, Dumnezeu îţi vine în ajutor.

Comparaţia pe care ţi-o propun este următoarea: compară-te cu tine însăţi. Încearcă să îţi dai seama că eşti ca un tânăr care vrea să se drogheze pentru prima dată în viaţa lui. Toţi prietenii îl îndeamnă să o facă. El are un moment de luciditate şi îşi dă seama că dacă ia drogurile peste câţiva ani va ajunge o ruină. Dacă ar mai trăi peste zece ani. Şi tânărul renunţă. Stă împotriva curentului. Acelaşi lucru ar fi bine să îl faci şi tu. Ai curajul de a respinge păcatul, ai curajul de a respinge moartea care îl însoţeşte.

Gândeşte-te cum ai arăta peste vreo zece ani dacă viaţa ta ar merge înainte fără nici o schimbare, şi gândeşte-te ce ar fi dacă ai începe să duci o viaţă creştină.

E greu să îţi dai seama cât de mare e diferenţa. Mai ales că sunt o mie de implicaţii care nici măcar nu îţi trec acum prin cap. Îţi dau un singur exemplu: o prietenă îmi spunea: “eu sunt o fire comodă, îmi e greu să postesc, îmi e greu să îmi fac canonul. Dar când mă gândesc în ce mediu va creşte copilul meu, când mă gândesc în ce hal au evoluat lucrurile prin şcoli, mă ia groaza. Îmi dau seama că numai dacă duc o viaţă creştină copiii mei vor fi ocrotiţi de Dumnezeu, ca nu cumva să îi înghită nebunia în care vor creşte. Dacă doar aş mima viaţa creştină, copiii ar simţi acest lucru. Şi s-ar îndepărta de Dumnezeu. ”

Încă nu eşti mamă, nu îţi închipui acum cât de mult te va frământa cum vor creşte copiii tăi. De aceea nu ştiu dacă înţelegi vorbele prietenei mele. Dar peste câţiva ani le vei înţelege (nu e cea mai bună variantă, să duci o viaţă creştină numai pentru binele copiilor tăi, dar oricum, e preferabilă celei în care te interesează numai binele tău lumesc).

Nu cred că dacă tot ceea ce ar trebui să faci pentru a redobândi binecuvântarea lui Dumnezeu ar fi să dai o cană cu apă unui sărac ai pierde această ocazie.

Nu cred că e nimeni care, dacă i-ar fi foarte uşor să primească un dar de mare preţ, ar sta lenevindu-se. Fii sinceră, dacă ai şti că e de-ajuns să faci un lucru uşor ca să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu, nu e aşa că l-ai face? Indiferent cât de puţin ai înţelege în ce constă această binecuvântare, totuşi ai prefera să o ai decât să fii lipsită de ea.

Cred că singurele două motive pentru care tu stai departe de această binecuvântare sunt că ţi se pare greu să o dobândeşti, şi că nu ştii ce ar însemna pentru tine această binecuvântare.

Al doilea motiv mi se pare mai important, pentru că dacă ai şti ce poţi pierde nu ai precupeţi nici un efort pentru a salva situaţia.

Poate că îţi este ruşine să te spovedeşti. Poate că păcatele te-au dus la deznădejde.

Îţi copiez câteva rânduri frumoase, scrise de părintele Savatie Baştovoi în cartea “O pogorâre la iad- Despre perversiuni şi păcate în general”: “Deznădejdea însă este lăsarea mâinilor în jos, este recunoaşterea înfrângerii. Noi nu trebuie să facem asta. Nu vezi că până şi în filmele de duzină, să zicem Rocky, eroul ne trezeşte simpatia nu atât pentru faptul că a învins în ring, că mulţi sunt învingători, cât pentru că a învins în condiţii vitrege, când nimeni nu îi mai dădea nici o şansă. Toţi îl credeau învins, adversarul îşi ridicase de acum mâinile şi se fălea înaintea publicului exaltat. Dar Rocky, deşi era de acum jos şi plin de sânge, când o vede pe fata aceea  care îl iubea, şi care îl îndemna la luptă cu atâta nădejde, găseşte puteri şi se scoală ca un biruitor şi îşi bate adversarul.

Pentru noi, creştinii, fata aceasta de la sfârşitul filmului, care ne dă curaj, este Hristos. El apare întotdeauna în ultima clipă, descoperindu-ne dragostea Sa pentru noi, tăinuită până atunci. Să nu abandonezi niciodată lupta până când nu Îl vei vedea pe Hristos venind, altminteri te vei declara învins(ă) înainte de sfârşitul luptei. Dar ce înseamnă să te declari învins(ă)? Oare faptul că nu poţi mărturisi un anumit păcat preotului? Nu. Încă nu. Aceasta este doar o lovitură, o lovitură pe care e şi firesc ca orice luptă să o presupună. Dar încă nu este înfrângere, încă este încăierare. Înfrângerea este atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până şi El nu te mai poate ierta. ”

Sper că ţi-au plăcut rândurile părintelui Savatie. Nu este de-ajuns să îţi placă, trebuie să te ajute să depăşeşti ruşinea de dinaintea spovedaniei. Dă-ţi seama, vreme de o jumătate de oră îi spui părintelui duhovnic păcatele tale, după care sufletul tău va fi curat. E un târg care merită făcut. Lasă ruşinea deoparte.

Va veni vremea când vom muri. Şi după moarte ne aşteaptă viaţa veşnică, ori spre bucurie, ori spre osândă. Poate că nu te interesează încă viaţa de după moarte, poate că te interesează numai viaţa aceasta trecătoare. Şi îţi spun că nici în viaţa aceasta trecătoare nu vei avea parte de împlinire dacă nu vei trăi acoperită de harul dumnezeiesc.

Nici nu îţi dai seama cât de falşi sunt oamenii mari care trăiesc departe de Dumnezeu. Se mint pe ei înşişi şi îi mint şi pe ceilalţi, pentru că altfel ar fi luaţi în râs. Pe mine mă miră să văd că lumea oamenilor mari, pe care am cunoscut-o mai bine de când m-am căsătorit, este atât de plină de neîmplinire. Şi în loc ca ei să caute ceea ce i-ar împlini, adică în loc să Îl caute pe Dumnezeu, se mulţumesc să îşi ocupe timpul prin îndeletnicirea cu minciuna: se mint că sunt fericiţi, se mint că drumul pe care au mers în viaţă e bun, se mint deşi dau seama că se mint. Vedem cu uşurinţă cum cei de lângă noi au înălţat minciuna pe soclu de aur.

Eu încerc să îţi atrag atenţia să nu repeţi greşelile lor. Vreau să te ajut să îţi dai seama că Dumnezeu te aşteaptă. Indiferent ce păcate ai făcut, Dumnezeu te aşteaptă. Am auzit o vorbă care mi-a plăcut mult: “Dumnezeu îl iubeşte mai mult pe cel mai mare păcătos decât e iubit El însuşi de către cel mai mare sfânt. ”

Oare crezi că Dumnezeu se scârbeşte de păcatele tale? Oare crezi că Dumnezeu se scârbeşte de păcatele vreunui om care vrea să se întoarcă la El?

Istoria Bisericii ne arată că au fost oameni mai păcătoşi decât tine, de la desfrânate până la criminali, de la vrăjitori până la beţivi notorii. Puţine fete au desfrânat mai mult decât Maria Egipteanca, una dintre păcătoasele care prin pocăinţă au dobândit cununa sfinţeniei. E puţin probabil să nu fi auzit viaţa ei.

Deci nu Dumnezeu e piedica. Atunci care e?

Încerc să mă pun în locul tău şi să-mi dau răspuns la această întrebare. Cred că te sperie necunoscutul. Cred că nu ştii ce te aşteaptă dacă te apropii de Dumnezeu.

Se poate să te sperie faptul că va trebui să te porţi habotnic, că va trebui să duci o viaţă foarte aspră. Şi poate te sperie şi alternativa de a fi ca femeile care merg la biserică, dar sufletele lor sunt pline răutate.

Cunosc astfel de femei. Şi de bărbaţi. Toată lumea cunoaşte. Din cauza lor mulţi stau departe de Biserică.

Dar astfel de oameni nu sunt buni creştini. Ei sunt creştini numai cu numele.

Tot aşa cum cunoşti oameni ca ei, cred că ai avut ocazia să cunoşti şi creştini adevăraţi. Măcar unul. Gândeşte-te că şi tu eşti chemată să fii o creştină în a cărei viaţă să se vadă cine îţi e Stăpân: nu diavolul, ci Dumnezeu.

Acum, când stai departe de Biserică, ţi se pare că viaţa de nevoinţă pe care o duc creştinii este aspră. Că dacă nu ar trebui să ţii posturi te-ai grăbi să vii şi tu în Biserică.

Dar creştinii sunt călători spre rai. Posturile le dau putere pe acest drum. Pe creştini nu îi sperie posturile, pentru că simt atunci când postesc ocrotirea lui Dumnezeu.

Of, aş putea să îţi scriu o carte întreagă numai despre falsitatea obiecţiilor celor care încearcă să justifice faptul că nu se apropie de Biserică. Aşa cum aş putea să îţi scriu o carte întreagă despre cei care sunt creştini numai cu numele. Mă gândeam zilele trecute că poate ar fi bine să scriu o carte cu tema “Despre habotnicie şi fariseism”, aceste boli de care se molipsesc unii creştini. Suntem creştini numai la suprafaţă, dar în inimile noastre e pustiu. Şi din cauza noastră lumea stă departe de Biserică. Aş vrea să dau în vileag modul în care unii îşi construiesc case pe temelia fariseismului, şi oamenii care se smintesc de această temelie nu pot înţelege că Hristos le dă putere creştinilor să ducă o viaţă luminoasă, o viaţă curată, o viaţă de sfinţenie.

Încearcă să judeci tu motivele care te ţin departe de Biserică. Încearcă să laşi la o parte toată nesinceritatea, toate prejudecăţile. De o parte stau motivele tale, de cealaltă stă Hristos. Ce alegi? Spune-mi, ce alegi?

Până cum ai preferat propriile prejudecăţi. Dar aş vrea să înţelegi că ele nu îţi pot aduce lumină în viaţă. Îţi pot aduce doar frământări, tensiuni, lacrimi.

Şi nimeni, în afara masochiştilor, nu îşi doreşte propriul rău. Şi nici chiar masochiştii nu îşi doresc răul, îşi doresc ceea ce noi ştim că e rău, dar lor li se pare bun.

Cât mi-aş dori să asculţi glasul conştiinţei care spune că pentru toate căderile tale există îndreptare! Cât mi-aş dori să asculţi glasul care spune că dacă nu te întorci la Dumnezeu viaţa ta va fi lipsită de bucuria cea adevărată...

Mă gândesc cu tristeţe ce s-ar fi întâmplat dacă noi am trăi peste vreo sută de ani, când diavolul îşi va perfecţiona somniferul pentru conştiinţe. Una din marile lui realizări în secolul XX a fost că a reuşit să atace această redută de preţ care este conştiinţa.

Cântă vreme conştiinţa era trează, oamenii aveau conştiinţa păcatului şi se întorceau la Dumnezeu. Dar diavolul nu era mulţumit de căderile de scurtă durată. Păcătoşii se pocăiau şi duceau lupta cea bună, sfinţindu-se şi ruşinându-l pe diavolul care mai înainte îi biruise.

Astăzi oamenii nu mai au aceeaşi conştiinţă a păcatului. Dar, totuşi, oricât de mare ar fi apostazia şi desfrâul contemporan, oamenii simt, ca o adiere foarte fină, că greşelile sunt greşeli, că păcatul este păcat.

De aceea încă îţi mai pot spune: “Ridică-te!”, şi nădăjduiesc că vei asculta ceea ce îţi spun. Numai pentru faptul că îţi propun să alegi o viaţă frumoasă, o viaţă binecuvântată de Dumnezeu.

Ce e de făcut? Toată lumea ştie primul pas: spovedania. Taina prin care preoţii dau credincioşilor care se pocăiesc dezlegare de păcate. Numai că ceea ce nu ştiu toţi credincioşii este că atunci când vin la spovedanie trebuie să fie hotărâţi să nu mai păcătuiască. Adică dacă un beţiv vine la spovedanie într-o doară, şansele de a se îndrepta sunt foarte mici.

Totuşi, pentru că trăim vremuri foarte grele, cei care nu au hotărârea de a se îndrepta pot veni să se spovedească, şi părintele îi va ajuta. Un beţiv ar trebui să dea dovadă de mare credinţă dacă atunci când vine la spovedanie e hotărât să nu mai bea.

Alţi confraţi de-ai săi, ştiindu-şi dependenţa de băutură, nu vor să înceapă lupta cu această patimă. “De ce să ne ducem să ne spovedim, când ştim că iar ne vor îmbăta?”

Diavolul îi sfătuieşte să gândească aşa. Au fost destule cazuri de beţivi sau de fumători care după prima spovedanie s-au lăsau de patima lor. Ar trebui să venim la spovedanie crezând că Dumnezeu ne va da putere să biruim patima care ne apasă. Poate nu o vom birui de la prima spovedanie. Dar important este să pornim o luptă crâncenă împotriva ei.

Au fost unii care s-au luptat cu patima de care sufereau ani de zile: iar cădeau, iar se ridicau. Şi au murit biruitori, şi au dobândit raiul.

Iată de ce îţi spun că spovedania te-ar ajuta foarte mult. Şi eu am patimi; dar de fiecare dată când mă spovedesc mă duc cu credinţa că Hristos îmi va da putere să mă schimb. De aceea nu mă gândesc niciodată ce va fi după spovedanie. Ştiu doar că spovedania îmi curăţă sufletul, şi face din mine un alt om. Până la sfârşitul vieţii voi avea căderi. Dar nădăjduiesc că, primind ajutor de la Dumnezeu, aceste căderi vor fi din ce în ce mai mici. În primele pagini ale cărţii “Jurnalul convertirii. De la Zeiţa Morţii la Împăratul Vieţii”, semnată Pavel Crainic, jurnal de a cărui editare m-am ocupat, apare un fragment în care este descrisă condensat viaţa mea spirituală de până la convertire:

“Am făcut yoga, m-am închinat Zeiţei Morţii, am ţinut posturi aspre, o săptămână am trăit numai cu aer şi cu putere de la diavol. Am avut capacităţi vindecătoare, am văzut extratereştri şi am fost călăuzit prin vise de către “îngeri”. Parcă m-am încăpăţânat să cunosc toate feţele rătăcirii... ”

Nu cred că e nevoie de mai multe detalii. Cel mai mare ajutor l-am primit prin Taina Spovedaniei: am înţeles că spovedania poate vindeca sufletul, oricât de mari ar fi rănile sale.

Îţi vorbesc despre puterea tămăduitoare a spovedaniei tocmai pentru că am cunoscut această putere. Cred că nu mai este nevoie să fac referiri la trecutul meu. Acum, când le mai povestesc unor prieteni prin ce am trecut, parcă aş povesti un film, parcă nu am trecut cu adevărate prin cele povestite (o sugestie: sunt de părere că ţi-ar prinde bine să citeşti “Jurnalul convertirii”, tocmai pentru că vei întâlni un mod de prezentare  a credinţei creştine care sparge tiparele convenţionale).

Dacă încercăm să judecăm din afară ce se întâmplă cu sufletul unui om care se spovedeşte, vom observa că, deşi e hotărât să lupte împotriva păcatului, totuşi el va trăi în continuare în această lume care musteşte de păcat, o lume care vrea să îl înghită. Dar nu putem să vedem că în inima lui a venit Hristos. În momentul în care cineva vrea să îşi îndrepte viaţa, nu mai e singur. Dumnezeu e lângă el clipă de clipă.

(“Şi ce, când păcătuim, Dumnezeu fuge de noi?” Nu, noi fugim de el).

Văd că m-am lungit cam mult la acest cuvânt. Aşa că nu mai continui apologia spovedaniei.

Poate că tu ai încercat deja să îţi schimbi viaţa. Poate că te-ai spovedit deja, dar ai revenit la viaţa de dinainte.

Dacă ai auzit despre părinte cine ştie ce lucruri care te-au smintit (sau dacă ai fost nemulţumită de modul în care a decurs spovedania), ţi se pare că purtarea ta a fost justificată. Dar orice viaţă ar duce preoţii la care ne spovedim, nu noi vom da socoteală. Noi vom da socoteală numai pentru căderile noastre. Dar poate că nu pe preot dai vina... Poate că pur şi simplu nu ai avut puterea să duci viaţa curată pe care o aşteaptă de la tine Hristos.

Nu dai vina pe altcineva, ci eşti conştientă că greşeala îţi aparţine.

Sau poate că dai vina pe prieteni, pe faptul că ţi-a fost greu să te rupi de influenţa lor.

Sau pe faptul că ai avut mari supărări şi nu ai găsit refugiu decât în păcat. Mi-am dat seama că păcatul e cel mai la îndemână refugiu. Oricât de mari ar fi necazurile prin care trecem, păcatul este aproape: este şansa noastră de a avea o clipă de libertate, de a scăpa din chingile realităţii. Dar nu ne dăm seama ce alternativă hidoasă e păcatul: ni se pare că e şansa noastră (“Trăieşte clipa... ”), şi apoi ne lasă un gust amar.

Nu mai caut explicaţii pentru faptul că ai revenit din nou la păcat. Dar mi se pare foarte tristă situaţia în care te afli (pentru că am lucrat în domeniul editării de carte, am rămas cu o deformare profesională: privitor la orice subiect legat de viaţa religioasă mă gândesc dacă există sau nu materiale tipărite. E uşor să constaţi că dacă despre ridicarea din păcat sunt  grămadă de cărţi, despre ridicarea celor care au căzut şi după prima sau primele spovedanii nu există nimic special. Totuşi, mi s-ar părea firesc ca această problemă să fie tratată separat, pentru că aceia care au revenit la păcat au dobândit anumite idei fixe: “nu e cu putinţă să îţi schimbi viaţa,... ”, “eu am încercat, dar Dumnezeu nu mi-a ajutat... ”, “e o nebunie să fii creştin în ziua de azi... ”. Toate aceste afirmaţii sunt parţial adevărate, dar prezintă războiul duhovnicesc numai din punctul de vedere al celui care nu şi-a luat scut şi a fost rănit imediat.

Cred că e nevoie de mult mai mult eroism să te ridici a doua oară: prima ridicare e palpitantă, are ceva din aerul unei expediţii, e plină de mister; pe când a doua încercare se aseamănă urcuşului unui alpinist, e mult mai grea. Pentru că patima a revenit cu o putere sporită în sufletul celui care a căzut după ce s-a spovedit.

Acum să revenim la subiectul cărţii noastre: dacă ai înţelege cât de importantă este întoarcerea ta la Dumnezeu, atunci viaţa ta s-ar aranja foarte frumos. Dumnezeu nu ar lăsa nerăsplătit efortul tău, şi te va ajuta să îţi întemeiezi o familie.

“Bine, dar după cât am căzut, mai sunt vrednică de aşa ceva?”

Nu, noi oamenii păcătoşi nu suntem vrednici de binefacerile lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu vede dorinţa şi lupta noastră pentru a ne îndrepta şi ne iese în întâmpinare.

Dacă sufletul se curăţă de păcat, dacă rănile păcatului se vindecă, atunci omul nou nu prea mai seamănă cu cel vechi. Trăieşte o viaţă frumoasă, o viaţă pe care nu şi-ar fi imaginat-o mai înainte.

Dumnezeu nu e mincinos, nu îi părăseşte pe cei care trăiesc o viaţă curată. Şi cum să nu te ajute să te măriţi, când familia este un sprijin atât de important în viaţa duhovnicească?

Cu siguranţă Dumnezeu te va ajuta să te măriţi. Şi chiar dacă mirele întârzie câteva luni, aceasta se întâmplă numai pentru a avea tu timp să îţi cureţi sufletul şi trupul, ca să fii ca o floare. Nu merită omul pe care tu îl vei lua de soţ o soţie cât mai aleasă? Acesta e cel mai mare dar de nuntă pe care i-l poţi face acum. (Poate că o să regreţi puţin că nu a fost el primul bărbat din viaţa ta. Dar, după spovedanie, şterge-ţi din minte toate amintirile păcătoase. Îngroapă-le. Vei începe o viaţă nouă. Păstrează doar pocăinţa că ai dus o viaţă de păcat, nu şi amintirea păcatelor).

Nu căuta fericirea fără  Dumnezeu. Vei duce o luptă cu Adevărul care este mai puternic decât tine. Ştii că Nietzsche a declarat că Dumnezeu a murit. Şi după moartea filozofului cineva s-a găsit să scrie: “Nietzsche a murit”. Semnat: Dumnezeu.

E de prisos să ne jucăm cu propria viaţă. De Dumnezeu nu ne putem ascunde.

Tu cântăreşte alternativele care îţi stau în faţă: să fugi de Dumnezeu, să ai o familie în care să domnească egoismul, minciuna şi neînţelegerile, o familie din care să lipsească binecuvântările lui Dumnezeu, sau să cauţi o familie peste care să se reverse aceste binecuvântări.

A treia variantă nu există. Aşa că ai grijă ce alegi!

“Dacă ştiam că o să ne certăm atât... ”

De multe ori, din cauza unei iubiri prea aprinse, tinerii trec prea uşor cu vederea neînţelegerile pe care le au cu persoana iubită. Se încăpăţânează să lupte pentru a se căsători cu ea, şi cu cât piedicile sunt mai mari, cu atât râvna lor pentru a depăşi aceste piedici creşte.

“Dragostea e oarbă”, spune un binecunoscut proverb. Dar există două feluri de a fi îndrăgostit, şi numai într-unul din aceste două feluri te laşi orbit de dragoste.

Atunci când dragostea pe care i-o porţi prietenului tău este curată, în inima ta arde un foc. Acest foc este uneori mai puternic, alteori mai slab, dar nu se stinge. Focul acesta te îndeamnă să îi treci cu vederea micile greşeli, micile defecte. Dar nu transformă viciul celuilalt într-o virtute. Adică nu devine fantomatică.

Iubirea îi înfrumuseţează pe cei care se iubesc. Iubirea dă aripi. Întotdeauna cel care iubeşte vede în celălalt frumuseţi pe care ceilalţi nu au decât rareori priceperea să le descopere. Întotdeauna defectele iubitului sunt mai mici decât le văd ceilalţi.

Ce putem spune? Că această dragoste e imaginară?

Nu. Tocmai acesta e rostul iubirii dintre bărbat şi femeie: cei doi se cresc unul pe celălalt în dragoste, şi fiecare îl ajută pe celălalt să fie mai frumos, mai senin, mai bun.

Dacă se trec cu vederea anumite defecte, aceasta se întâmplă din două motive: pentru că defectele respective sunt minore, şi nu afectează prea serios relaţia dintre cei doi, sau pentru că aceste defecte sunt anihilate de timp. Adică, fără a fi scoase în evidenţă, fără a fi arătate cu degetul, aceste defecte sunt îndreptate.

Dragostea te înfrumuseţează, dragostea te schimbă. Şi atunci sufletul tău simte nevoia să renunţe la ceea ce stânjeneşte dragostea.

Să vorbim puţin despre celălalt fel de fragoste, despre dragostea care orbeşte. De cele mai multe ori tocmai îndrăgostiţii sunt de vină că au acceptat să îşi deschidă inima într-o asemenea măsură.

Celălalt are anumite virtuţi, are anumite însuşiri care ni-l fac plăcut, ni-l fac drag. Dar oricât de frumos sau de deştept ar fi, el nu poate fi de vină pentru modul în care îl iubim. Adică nu e firesc să i se reproşeze persoanei iubite că din cauza unor anumite însuşiri te-ai lăsat fermecată, că nu ai mai fost în stare să îi vezi defectele.

Într-o astfel de situaţie vina ar fi în mare măsură a ta. Sufletul tău ar prefera imaginarul realului, sufletul tău ar alege falsitatea în locul adevărului. Nu este greu de găsit cauza acestei alegeri. Aproape toţi tinerii îşi doresc un partener de viaţă încununat cu o sumedenie de calităţi. Unii, obosiţi  că nu au găsit ceea ce căutau, preferă să se mintă singuri şi să proiecteze asupra persoane la care ţin calităţile care acesteia îi lipsesc.

Greu este până se face primul pas în această direcţie. Odată porniţi pe drumul amăgirii, ei nu vor mai fi în stare să discearnă cum este cu adevărat celălalt. Ei iubesc un vis, nu pe omul de care au impresia că sunt îndrăgostiţi.

În unele cazuri anumite situaţii-limită pot sparge iluzia înainte de nuntă. Acestea sunt cazurile mai puţin grave. După replici de genul: “Nu îmi imaginam că eşti aşa... Nu pot trăi nici o zi lângă tine... ”, visul se spulberă. Şi odată cu el şi prietenia dintre cei doi.

Dar atunci când conştientizarea imaginii reale a celuilalt are loc abia după nuntă, situaţia este tristă. Persoana care s-a lăsat orbită de propria imaginaţie nu are tăria să recunoască că a greşit, ci susţine că vina e a celuilalt, care a încercat să pară altfel decât este. O astfel de conştientizare poate genera divorţul.

“Dacă ştiam ce fel de om eşti, nu mă mai căsătoream cu tine... ”; şi cel mai simplu mod de rezolvare a acestui conflict este divorţul.

Fac o mică paranteză şi îţi vorbesc despre situaţia tristă în care într-adevăr unul dintre cei doi încearcă să pară altfel decât este, numai pentru a se căsători cu celălalt. Cred că o astfel de situaţie poate avea loc numai între doi tineri care stau departe de Hristos. Pe de o parte, un tânăr creştin nu va încerca să se prezinte altfel decât este, nu va încerca să amăgească o fată numai pentru a se căsători cu ea. Pe de altă parte, chiar dacă prietena lui încearcă să facă aşa ceva, neavând conştiinţă creştină, Dumnezeu îl va lumina pe tânăr ca să îşi dea seama cu cine are de-a face. Poate nu chiar din primele zile ale prieteniei cu fata, dar în orice caz nu peste multă vreme el va înţelege că aparenţele l-au înşelat.

Dumnezeu poartă de grijă tuturor tinerilor creştini care vor să îşi întemeieze o familie. De aceea îi ajută să nu cadă în cursele pe care diavolul le întinde prin fete. Nu îi împiedică, ci doar le deschide ochii. Şi la fel le deschide ochii şi fetelor creştine ai căror prieteni poartă o mască care le ascunde defectele.

Singurele două situaţii în care o fată nu vede masca prietenului său sunt atunci când este biruită de o dragoste pătimaşă sau când legătura ei cu Biserica este superficială.

Dragostea oarbă se hrăneşte de obicei cu patima desfrâului. Desfrâul nu este întotdeauna uşor de observat. Anumite gesturi sau îmbrăţişări par nevinovate, dar în ele se ascunde patima. Sufletul nu îşi dă seama de patima care îl roade. Crede că e pătruns de o dragoste fără margini. De o dragoste căreia i se abandonează fără discernământ.

Nu vorbesc aici la relaţia trupească dintre cei doi. Spun doar că oricărui tânăr  biruit de patima desfrâului îi slăbeşte discernământul şi nu mai este conştient de însuşirile reale ale persoanei pe care o iubeşte.

Când legătura unui tânăr sau a unei tinere cu Biserica este superficială nu va putea aprecia exact cu cine are de-a face. Având multă încredere în propria alegere, acesta nu îşi dă seama de falsitatea persoanei la care ţine. Adică neavând sufletul curat nu este în stare să observe trăsăturile negative ale celuilalt.

Foarte des această situaţie o regăsim în cazul celor obsedaţi de ideea întemeierii unei familii. Ştii şi tu că mai ales pe fete le apucă obsesia că vor rămâne nemăritate. Şi atunci, când le iese în cale un Făt-Frumos, ele nu mai au răbdare să îl cunoască mai bine. Sunt convinse că şansa le-a ieşit în cale şi fac tot ce le stă în putinţă ca să se mărite mai repede.

Unde duce această alegere pripită? De cele mai multe ori la o căsnicie neîmplinită. Poate că devin agasant tot vorbind despre căsnicii neîmplinite. Dar nu este vina mea. Dacă ţi-aş scrie despre comportamentul rechinilor cred că mi-ar fi imposibil să nu mă refer la cruditatea acestora. În aceeaşi măsură îmi este imposibil să îţi scriu despre căsătorie fără a avea în faţa ochilor situaţia familiilor din ziua de astăzi.

Ai fi preferat să îţi scriu numai poveşti, cum e cea despre vulturii aurii? Cred că nu. Crede-mă că nici mie nu îmi face plăcere să îţi scriu atât de des despre cazuri neplăcute. Dar ţin cont de situaţia reală şi încerc să nu îţi vorbesc numai pentru a mă afla în treabă.

Atrăgându-ţi atenţia asupra faptului că dragostea oarbă nu poartă asupra ei binecuvântarea lui Dumnezeu nu voi încerca să îţi fac apologia unei poveşti de dragoste în care sentimentul este ucis de raţiune.

Uneori în literatură sau în cinematografie ni se prezintă în antiteză dragostea intensă şi dragostea binecuvântată de Dumnezeu; de cele mai multe ori însă ni se prezintă dragostea pătimaşă ca fiind singura formă de iubire deplină.

Dragostea adevărată arde mai puternic şi este mai profundă decât dragostea oarbă. De unde putem şti acest lucru? Nu e greu de înţeles. Pentru creştini nimic nu e mai important decât a trăi după voia lui Dumnezeu, decât a trăi acoperit de binecuvântarea Sa sfântă.

Noi ştim că Dumnezeu este dragoste şi că dragostea adevărată este un dar pe care El îl aşează în inimile noastre. Oare ar putea o inimă plină de patimi să dăruiască sau să primească mai multă dragoste decât una curăţită de harul dumnezeiesc?

Noi ştim că nu. Chiar dacă lumea aceasta trâmbiţează pe toate drumurile că dragostea pe care ne-o poate dărui este mult mai preţioasă decât dragostea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu, noi trebuie să stăm tari şi să nu ascultăm glasul ei de sirenă. Nu evit să îţi repet faptul că şi în ceea ce priveşte dragostea trupească soţii creştinii sunt deasupra celorlalţi. În sensul că niciodată bucuria lor nu va putea fi egalată de plăcerea pe care o simt cei care refuză să primească binecuvântarea nunţii.

Ştiu că e destul de greu să înţelegi cât de frumos modelează Dumnezeu dragostea dintre doi tineri. Recunosc că în sufletul meu exista o mică îndoială faţă de această idee, şi mă temeam puţin că dragostea dintre mine şi fata care îmi va deveni soţie va fi sufocată puţin de faptul că în inimile noastre primul loc va fi ocupat de Dumnezeu.

Mi se părea că aş avea de ales între o relaţie în care credinţa ar stânjeni dragostea şi alta în care dragostea ar stânjeni credinţa. În cele din urmă m-am împăcat cu ideea că va trebui să amestec cele două tipuri de relaţie.

Asta până ce m-am îndrăgostit de Claudia. Nu vreau să te plictisesc repetându-ţi cât de mult a însemnat pentru mine întâlnirea cu ea.

Deşi îmi era teamă că iubind-o pe ea Îl voi iubi mai puţin pe Dumnezeu, am descoperit că de fapt cu cât o iubeam mai mult pe ea, cu atât Îl iubeam mai mult pe Dumnezeu. Şi cu cât mă bucuram mai mult privind-o pe Claudia, cu atât Îi mulţumeam mai mult lui Dumnezeu că mi-a trimis-o.

După ce ne-am căsătorit am înţeles şi că dragostea pentru Dumnezeu îmi înteţea dragostea pentru soţie. Pe calea mântuirii soţii sunt uniţi de harul dumnezeiesc şi sporirea duhovnicească a unuia este legată de sporirea celuilalt.

Am cunoscut şi dragostea oarbă de care ţi-am scris. Am iubit o fată care acum se află în mănăstire, Rozalia. Era foarte frumoasă. Cred că acum e şi mai frumoasă. De când am văzut-o am fost convins că dacă aşa îi e chipul, aşa îi este şi sufletul. Şi nu m-am înşelat în această privinţă. Dar m-am înşelat atunci când am crezut că fiind atât de frumoasă şi la trup şi la suflet este potrivită să îmi fie soţie. Chiar dacă îmi dădeam seama că suntem foarte diferiţi, că nu ne putem completa, că ne-ar fi greu unul lângă altul, totuşi insistam să depăşesc toate dificultăţile pentru a fi lângă ea. Şi am fost foarte aproape de căsătorie. Dar la un moment dat ea mi-a comunicat că între noi totul s-a terminat, că şi-a dat seama că nu vrea să rămână în lume, că vrea să se călugărească.

Şocul a fost destul de mare. Dar am simţit că îmi pică un văl de pe faţă. Din afară se poate spune că am încercat să mă consolez spunându-mi că dacă nu ajung la struguri înseamnă că sunt acri, cum zicea vulpea din proverbul acela. Numai că uneori primim gânduri care ne vin în inimă după ce ne rugăm la Dumnezeu. Şi rugându-mă la Dumnezeu să mă lumineze de ce a îngăduit să fiu prieten cu fata aceea, de parcă Dumnezeu ar fi fost de vină, am simţit cum mintea mi se limpezeşte.

Eu am ales să ţin la ea, nu mă obligase nimeni. Am avut nu puţine momente în care îmi era foarte clar că nu ne potrivim, şi uneori îi spuneam şi ei acest lucru. Dar nu aveam puterea să mă despart de ea. Singurătatea mă speria. Şi atunci găseam motive ca să mă mint şi să îmi spun că locul meu e lângă ea.

Odată ne-am dus în pelerinaj la mănăstirile din Oltenia, şi am ajuns la Tismana. După ce m-am rugat fierbinte în faţa moaştelor Sfântului Nicodim cel sfinţit, am simţit în minte un gând clar pe care i l-am împărtăşit fetei:

“Eu o să mă căsătoresc, dar nu cu tine... ”.

“Dar cu cine?”

“Nu ştiu, dar am simţit asta când m-am rugat sfântului. ”

Mă simţeam tare ciudat. Îmi era clar că mă voi căsători, dar nici nu îmi trecea prin cap cu cine.

În perioada aceea mă gândeam că poate ar fi bine să mă călugăresc, şi singura fată cu care îmi imaginam că m-aş fi căsătorit era ea. De aceea nu puteam înţelege de ce gândul că mă voi căsători cu altă fată apăruse cu atâta putere în inima mea.

Mi-am zis că poate pur şi simplu a fost un gând scornit de mintea mea, şi m-am obişnuit cu această idee. Dar nu peste mult timp, când m-am împrietenit cu Claudia, mi-am adus aminte de clipele de la Tismana.

Cum mi se par acum sentimentele pe care le-am avut faţă de Rozalia? Foc de paie... Atunci nu ştiam ce este dragostea... Nici nu aveam de unde să ştiu. Respingeam modul în care încerca să mă modeleze lumea aceasta şi criteriile după care eram îndemnat să îmi găsesc soţie. Dar neştiind exact ce trebuie să caut am pierdut timpul lângă Rozalia.

Tot acum îţi voi scrie despre una dintre cele mai mari greşeli pe care le-am făcut în viaţa mea. După ce m-am apropiat de Biserică m-am împrietenit cu o fată, să îi spunem Cătălina. Nu îmi plăcea cum arată, dar apreciam mintea ei sclipitoare. Ne-am împrietenit într-un moment în care eu mă aflam într-o perioadă destul de tensionată, în care aveam mare nevoie de înţelegere.

Cătălina mi-a scris câteva scrisori de dragoste. Scria foarte frumos şi, pentru că nu mă gândeam că va fi prietena mea, le citeam şi altora. Mi se părea că e o fată deosebită, şi nu vedeam nimic rău în a ieşi cu ea. Nu îţi dau prea multe detalii, îţi spun doar că la un moment dat m-am hotărât să mă căsătoresc cu ea. Mă gândeam că aşa îmi voi plăti păcatele trecute. Mă gândeam că decât să mă căsătoresc cu o fată frumoasă, dar care să nu fie aproape de Dumnezeu, mai bine o iau pe ea şi învăţ să nu ţin cont de frumuseţea fizică.

Toată lumea ştia că ne vom căsători. Faptul că părinţii ei se opuneau pe mine mă făcea să mă încăpăţânez şi să fac tot posibilul să mă căsătoresc cu ea.

Repet, îi admiram inteligenţa. În ultimul an de liceu s-a hotărât să meargă la Olimpiada de Filosofie numai pentru că ştia că etapa pe ţară va fi la Braşov. Şi a reuşit să ajungă acolo. Cum ieşea de la concurs stăteam împreună. Ieşirea respectivă ne-a apropiat mult. Aşa cum ne-au apropiat şi celelalte momente frumoase de care am avut parte, în pelerinaje la mănăstiri sau în excursii.

Să ştii că sunt unele momente în viaţa unui tânăr în care nu contează prea mult alături de cine e. Adică sufletul simte nevoia să se bucure. Şi când vezi un munte frumos, sau un apus de soare, clipele acestea te fac să o vezi cu alţi ochi pe fata de lângă tine. Parcă nu mai e aşa grasă, sau parcă nu mai e aşa scundă, sau parcă ochii ei nu mai sunt aşa reci, sau... parcă e altfel decât ţi se părea înainte.

Cred că dacă în momentele frumoase pe care le-am avut cu ea aş pune în locul Cătălinei alte zece dintre fetele pe care le cunosc, nu ar fi nici o diferenţă. La fel de frumos ar fi fost. Singura diferenţă este că dacă aş pune-o pe Claudia, ar fi cu totul altceva.

De ce ar fi fost altceva cu Claudia? Nu numai pentru că momentele respective ar fi fost trăite mai intens alături de o fiinţă de care sunt îndrăgostit până în măduva oaselor, ci pentru că din momentele respective ar fi lipsit conştiinţa vremelniciei.

Momentele frumoase petrecute lângă fostele prietene erau frumoase prin ele însele, şi prietenele doar completau imaginea. Pe când lângă Claudia totul ar fi fost altfel.

De fapt e greu de precizat exact care e diferenţa. Cuvintele riscă să nu prezinte situaţia reală.

Uite, de exemplu, la un moment dat eram atât de convins că mă voi căsători cu Rozalia, că mă gândeam numai la asta toată ziua. Eram obsedat de imaginea ei. Şi totuşi, mai târziu am înţeles că nu aceea era dragostea. Ştii, până nu mănânci o portocală nu poţi şti ce gust are, sau ce diferenţă este între ea şi mandarină. Tot aşa nu puteam înţelege de ce sentimentele mele pentru Rozalia erau oarecum bolnave.

Ştii, îmi dau seama totuşi că prietenia cu ea a avut un anumit rol pozitiv pentru mine. Ar fi ideal ca toţi să îşi întâlnească perechea potrivită încă de când sunt elevi de şcoală. Să crească împreună, să se bucure şi să sufere împreună. Şi prietenia să fie încununată prin nuntă.

Există însă foarte puţine perechi care să se fi cunoscut de pe băncile liceului. Poate că într-un anumit fel fiecare cele dintre trei prietene pe care le-am avut de când m-am apropiat de Biserică m-a ajutat să mă cunosc mai bine. Poate că fiecare dintre ele m-a pregătit să mă căsătoresc cu Claudia.

Nu vreau să crezi că ţin partea celor care spun că e bine să ai cât mai multe prietene până te căsătoreşti. Dar nici nu sunt de acord cu cei care spun că e bine ca tinerii care nu îşi pot întemeia o familie să nu îşi facă prietene.

Câtă vreme o prietenie rămâne curată, câtă vreme nici unul dintre cei doi nu e biruit de ispita desfrâului, nu văd ce ar putea fi rău.

Mai exact, acum văd şi părţile bune şi părţile rele ale prieteniei mele cu cele trei fete. Despre prima până acum nu ţi-am spus nimic, mai ales deoarece relaţia noastră era marcată de faptul că înainte de a ne apropia de Biserică amândoi fuseserăm vreme de câteva luni într-o grupare rătăcită.

Chiar dacă în urma prieteniei cu mine ea, să îi zicem Mara, s-a hotărât să facă Facultatea de Teologie-Litere, şi a făcut-o, chiar dacă acum e preoteasă, ea nu mi-a iertat anumite greşeli. E bine că am fost prieten cu ea sau nu?

Prietenia noastră s-a datorat în mare parte faptului că împărtăşeam aceleaşi convingeri spirituale. În clipa în care am părăsit rătăcirea şi ne-am apropiat de Biserică ne-a fost mult mai uşor să înţelegem că nu suntem potriviţi unul pentru celălalt.

Mara mi-a reproşat că după ce am hotărât să ne despărţim m-am împrietenit cam prea repede cu Cătălina. Eu nu consider că am greşit prin aceasta cu ceva. Din moment ce oricum eram singur, puteam decide ce să fac şi ce să nu fac.

De ce ţi-am vorbit despre cele trei foste prietene ale mele?

Şi ca să vezi cum priveşte un tânăr fostele lui “iubiri”. Se poate ca peste câtăva vreme şi tu să intri la capitolul “amintiri” din memoria prietenului tău. Aşa că ai grijă cum te porţi, ai grijă ca din prietenia voastră să nu rămână ceva trist sau dureros.

Era să pierd din vedere un lucru important: există în unele relaţii de prietenie anumite momente de tensiune care vin pur şi simplu din ispita dracilor. Oamenii ignoră de multe ori faptul că de multe ori sunt ispitiţi de draci, şi nu îşi dau seama de cursele de care sunt atraşi (şi mie mi se întâmplă de multe ori să nu ţin seama de faptul că, fiind creştin, mă aflu în luptă cu puterile întunericului: abia la spovedanie, când părintele îmi atrage atenţia că unele gânduri pe care le consideram ale mele erau insuflate de diavol, îmi dau seama că m-am lăsat păcălit).

Doi dintre cei mai buni prieteni ai mei au găsit motiv să se certe exact în perioada de dinaintea căsătoriei. Erau hotărâţi să se despartă. Mai exact ea. S-a mutat într-o altă gazdă, ca să nu mai fie găsită de colegul meu. Când m-am întâlnit cu ea, am ascultat o lungă şi convingătoare predică despre faptul că nu sunt potriviţi, că sub nici o formă nu va mai rămâne cu el. Dar totuşi, după câteva zile, i-am văzut din nou împreună.

În cele din urmă s-au căsătorit, şi sunt foarte fericiţi. M-am gândit că, dacă ea nu ar fi fost creştină, s-ar fi aruncat imediat în braţele altui băiat, ca să scape de amintirea colegului meu. Dar  aşa, având nădejdea că Dumnezeu o va ajuta să depăşească încercările prin care trece, a ajuns la liman. Şi chiar dacă nu se gândea că se va împăca cu colegul meu, a făcut-o. Sunt una dintre cele mai trainice familii pe care le cunosc.

Nu vreau să rămâi cu impresia că dacă apar mari neînţelegeri cu cel cu care vrei să te măriţi, înseamnă că sunt ispite de la diavol şi că Dumnezeu vă va ajuta să le depăşiţi. De cele mai multe ori după nuntă tensiunile se împuţinează doar în luna de miere, după care revin cu şi mai multă putere.

Liniştea e o comoară pe care mulţi o caută după ce se căsătoresc. Dar pentru că nu au avut ideea de a o căuta mai înainte, considerând că va veni de la sine, nu o găsesc niciodată.

Ochii mari şi mintea limpede. Alegerea e în mâinile tale!

Danion Vasile

Urmariți-ne și pe Youtube!

Citiți și alte articole:

Despre Îmbunătățirea minții!   ✙ Despre Rugăciune!   ✙ Postări Populare!   ✙ Să Devenim mai buni!   ✙ Sfaturi Duhovnicești!   ✙